Cine-a pus cârciuma-n drum,
Ăla n-a fost om nebun,
Cine-a pus cârciuma-n drum,
Ăla n-a fost om nebun
Ăla a fost om cu minte,
Cine-o intra-n ea să cânte
Și necazul să și-l uite,
Mai, dorulet, mai.
Al-a fost om cu dor greu
Și-a cântat cum cânt și eu,
Mai, dorulet, mai.
Cine-a pornit dragostea
Slabă minte mai avea,
Dragostea e mare foc
Și nu scapi de ea deloc;
Ea nu are legământ
Și te bagă în mormânt,
Și te bagă în mormânt,
Mai, dorulet, mai.
Căci dorul și dragostea
Au înnebunit lumea,
Au înnebunit lumea,
Mai, dorulet, mai.
La crâșma din poeniță,
Vinu-i bun, ocaua-i mică,
La crâșma din poeniță,
Vinu-i bun, ocaua-i mică,
Crâșmărița-i frumușică,
E-naltă și ocheșică;
Să-i dea neica o guriță,
Mai, dorulet, mai,
Să-i toarne vin în ulcicică,
Mai, dorulet, mai.
Sensul versurilor
Piesa descrie refugiul în cârciumă ca alinare pentru necazuri și dor, evidențiind în același timp puterea distructivă a dragostei. Cârciuma devine un loc de uitare și consolare, iar dragostea este prezentată ca o forță copleșitoare.