Frunzuliță ca năutul,
Nu l-ar mai răbda pământul,
Nu l-ar mai răbda pământul
Pe cel ce-a făcut iubitul,
Căci iubitu-i boală grea,
Nu mai poți de el scăpa.
Rele sunt frigurile,
Mai rele-s dragostile,
Frigurile te răcesc,
Dragostile te-amețesc,
Și te prind, te scot din minte,
Și te-ajung cu dor fierbinte.
Vine dorul de cu seară,
Dinspre ziuă vine iară
Și mereu așa mă-ntreabă
De ce sunt cu fața slabă.
Eu zic dorului cu jale
C-am iubit fără de cale,
Eu zic dorului plângând
C-am iubit fără de rând
Și-n Craiova, și-n Pitești,
Și la noi la Drăgănești.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă suferința provocată de dragoste, comparând-o cu o boală grea de care nu poți scăpa. Vorbitorul descrie chinurile dorului și regretul pentru iubiri neîmplinite, menționând diverse locuri unde a iubit.