Gunter Grass – Ceea Ce Trebuie Spus

De ce tac, de ce ascund de prea mult timp
ceea ce este evident și-a fost
exersat în simulări la capătul cărora suntem,
ca supraviețuitori, cel mult o notă de subsol.
Este dreptul pretins de a da prima lovitură
care ar putea șterge de pe fața pământului
poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură
și pus să jubileze în mod organizat.
Pentru că în sfera sa de influență
se bănuiește construirea unei bombe atomice.
Dar de ce îmi interzic mie însumi
să spun numele acelei alte țări
în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,
există un potențial nuclear
aflat în afara oricărui control?.
Trecerea sub tăcere a acestui fapt
căruia tăcerea mea i s-a subordonat
o simt ca pe o minciună apăsătoare
și o constrângere a cărei încălcare
sta sub amenințarea cu pedeapsa:
verdictul „antisemitism” este de uz curent.
Acum însă, când țara mea,
ale cărei foarte proprii crime
fără egal
sunt aduse iar și iar în discuție,
declară în cel mai pur scop comercial, cu ușurință,
că drept „reparație”
va livra Israelului un alt submarin
a cărui specialitate va fi să trimită
focoase atotdistrugătoare acolo unde existența
unei singure bombe atomice este nedovedită,
dar frica este folosită drept dovadă,
spun ceea ce trebuie spus.
Dar de ce am tăcut până acum?
Pentru că mi s-a părut că originea mea
pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând
îmi interzice să oblig țara Israel
de care sunt și vreau să rămân legat
să audă acest adevăr.
De ce spun abia acum,
îmbătrânit, cu ultima cerneală:
puterea atomică Israel pune-n pericol
pacea mondială oricum atât de șubredă?
Pentru că trebuie să fie zis
ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:
și pentru că noi – ca nemți, deja destul de împovărați –
am putea deveni furnizorii unei crime
previzibile, drept care complicitatea noastră
nu ar putea fi achitată
prin scuzele obișnuite.
Și recunosc: nu mai tac
pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;
de asemenea, sper că mulți
se vor elibera de tăcere,
și vor cere promotorului pericolului recognoscibil
să renunțe la violență
și vor cere, totodată,
ca guvernele ambelor țări să permită
un control liber și permanent
al potențialului atomar israelian
și a facilităților nucleare iraniene
de către o instanță internațională.
Doar astfel israelienii și palestinienii
și mai mult de atât, toți oamenii
care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiți
în această regiune aflată sub ocupația nebuniei,
vor putea fi ajutați –
și noi, la urma urmei, odată cu ei.