Grigore Alexandrescu – Rugăciunea

Rugăciunea.
Al totului părinte, tu, a cărui voință
La lumi neființate ai dăruit ființa,
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de veșnicie,
Al căruia sfânt nume pământul nu îl știe,
Nici omul muritor!
Dacă la cer s-aude glasul fapturii tale,
Fă ca întotdeauna pe a virtuții cale
Să merg nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum și când îmi zâmbește,
Când veselă m-ajută, când aspră mă gonește,
Să pot fi neschimbat.
Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restriște să nu mă umilească,
Dreptatea să o știu.
Conștiința să-mi fie cerească ta povată,
Prin ea tu mă-ndreptează, și când greșesc mă-nvață
Cum trebuie să fiu.
Fă să doresc de obște al omenirii bine,
Să mă cunosc pe însumi, și altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nșeală
Să nu îmi răzbun eu.
Și fă ca totdeauna al meu suflet să vază
Lumina așteptată, a nemuririi rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viața cea veșnică zâmbește
Sărmanului acela ce-n viața pătimește,
Gonit pe-acest pământ.
Știu cum că lumea noastră între globurile multe,
Ce sunt pentru mărirea-ți cu un cuvânt făcute
După un veșnic plan,
Nimica înainte-ți nu poate să se creeze,
C-așa de puțin este s-atâta însemnează
Un val în ocean.
Cunosc cu toate-acestea și văz cu-ncredințare
Că-n fapta cea mai mică și-n lucrul cel mai mare
Deopotrivă ești,
Că la a ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijești de toate, că fără osebire
Și-asupra mea privești.
Cu tunetul din ceruri tu ocolești pământul,
Înflorești cu natura și răcorești cu vântul,
Ești viața ce ne-ai dat.
Ascultă dar, Stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalță, ce inima depune
La tronu-ți ne-ncetat.
Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie
Comoara de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea-n față în acele minute,
Când planuri viitoare și amăgiri trecute
Se șterg ca năluciri.