Grigore Alexandrescu – O Profesiune de Credință

O profesiune de credință.
Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat,
Și după ce m-ați citi, mă rog să fiu deputat.
Căci am cuvinte să crez că la Divanul ad-hoc,
Bine lumei o să fac și rol nobil o să joc,
După cum puteți vedea
Din mărturisirea mea.
Încă pînă-a nu mă naște, eu am fost patriot mare,
Și după ce m-am născut
Pentru ale noastre drepturi m-am luptat fără-ncetare
Pînă într-acest minut.
Cunoscînd că într-o țară fericirea generală
Se compune totdeauna din acea particulară,
Ca un iconom politic, prin mici slujbe, mici lefsoare,
Am îmbogățit eu statul, cumpărînd-mi moșioare,
Iar guvernul, ce văzuse vrednicia și talentul,
Îmi da ranguri pe tot anul, siluind Regulamentul,
Pe cînd mulți păcătoși alții, lipsiți de capacitate,
Servind țării din pruncie stau cu buzele umflate.
Apoi cînd streine armii țara noastră ocupară,
De la cine înlesnire întru toate ele-aflară?
Cine pentru zece care a făcut ades cinci sute,
Numai ca să nu se-ntîmple s-auz vorbe neplăcute?
Cînd era în lipsa țara, subt a mea ispravnicie,
Am ținut-o eu cu grîne precum fiecine știe.
Apoi dacă neplătite au rămas prin multe sate,
Dacă eu la socoteală le-am trecut ceva-ncărcate,
Am făcut-o-n conștiință, de iubirea omenirei,
Numai spre a mă deprinde cu regula înmulțirei.
Las deoparte ale mele osteneli și cheltuiala,
Căci îmi place a le crede nepuse la îndoiala,
Căci aceasta mai cu seamă fu rezonul cel mai mare,
Pentru care azi Europa, foarte recunoscătoare,
După lupte sîngeroase încheind tractat de pace,
Hotărî pe România fericită a o face.
Pe aceste dar temeiuri, frați români, eu vă cer votul,
Și la cauza cea sacră zi mă devotez cu totul.
Apoi dacă dup-acestea mai aveți cumva dorința
Să v-arat printr-o programă care e a mea credința,
La Divan ce voi susține, vă poci da încredințare
Că unirea o crez sfîntă, c-o voi cere cu-nfocare;
Căci mărindu-se pămîntul, lefile poate vor crește;
Însă print strein nu-mi place, căci nu știe românește;
Și cînd slujbe îi vom cere el de loc n-o să privească
De sîntem boieri sau ținem de vro casă boierească,
Ci d-avem talent, virtute, merite sau probitate,
Calități din altă lume, foarte grele și ciudate;
Pentru cea mai mică vină, ce o va numi hoție,
Ne vom vedea prin gazete, poate și la pușcărie.
Protejați ca și protectori, toți vom fierbe într-o oală
S-a streinului domnire țării îi va fi fatală;
Și religia vom pierde și vom uita românește,
Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemțește.
Pe cînd unul dintr-ai noștri, domn de viță românească,
Tot mai lesne o să ierte slăbiciunea omenească.
Nu-l voi însă ereditar, căci a țării veche lege
Pe domn chiar și din opincă ne da voie a-l alege;
Și așa cu chipu-acesta de loc nu e de mirare
Dacă chiar și nouă rîndul ne-o veni din întîmplare.
Autonomia-mi place, o voi cum e scrisă-n carte,
O cer pentru țara-ntreagă, dar și pentru mine-n parte;
Adică orce cazuri să urmez eu cum îmi place,
Fără a putea guvernul observație a-mi face.
Cît pentru guvern și forma-i cea constituțională,
Căci, vorbind drept, nu știu bine ast cuvînt ce va să zică,
Dacă, cum mi-a spus un dascăl cu destulă pricopseală,
Un guvern în constituții e supus la socoteală,
Dacă adunări sau cameri pot vorbi far-a se teme,
Astea n-o să ne aducă decît pierdere de vreme,
Decît lupte fără margini și dezbateri încurcate,
Care plac junimei noastre cei cu capete stricate.
Trebile cu vechea formă nu cerc nici o-mpiedicare,
S-un ofis redijat bine e o lege-n prescurtare.
Dup-aceste dar cuvinte, frați români ce mă-nțelegeți,
Puteți fără de sfială la Divan să mă alegeți,
Căci să nu fiți la-ndoială, vă voi face treabă bună,
Și-mi veți mulțumi odată dacă-mi veți cădea pe mînă;
Iar pînă să vie vremea să vedeți asta minune,
Sînt supusul dumneavoastră și mă-nchin cu plecăciune.