Într-o vară caldă, stând pe-un mal de maidan,
Gândul dus către dor, suflet prins de alean,
Evadat dintr-un timp și-un oraș de lumini,
Visul tot mă purta spre amintiri despre câini.
Nu din cei ce din trup viață-ți mușcă cu zel,
Ci-nspre blândul prieten, credinciosul cățel
Figurant din legenda copilului țânc
Ce juca altădată rol prin colbul ce plâng.
Și uite așa-n mers tiptil la mirosul de pâine
Apăru, ce visam lângă mine, un câine.
Arătare osoasă, prea lunganul pitic
Întreba din sprâncene; „am să-l bat, sau îi zic
Să mă lase-n contemplu că n-am timp de căței
Și că lumea e plină.. de rău, fără ei?!”
Capul mare la corp, de cioban păzitor
Stă-mprejur cu ochi umed și bun răbdător.
Ori din milă, ori memorie la cei duși în pământ,
Dau o coajă din pâine la bietul flămând.
El se apropie-n frică cu ochii mai vii
Ce-mi dau tremur de suflet la gând de copii.
Ce-i lăsați peste ape așteptând să revin;
Ce nu-i știu ce vor face, poate bine sau chin?..
Și mă las pradă „javrei” cu ochi de uman
Și copil îl iau acasă înspre spusul alean.
Și e mic și e tânăr-bătrân înțeleptul
Ce se gudură știind că-mi acoperă pieptul.
Și miroase, că-i prost, nu cunoaște șampoane;
Mama sa este nimeni, nu i-a dat milioane.
Și uite așa, slab de carne, împlinit doar de bun,
Mă cunoaște ce simt și ce am ca stăpân;
N-am ai spune, cum alții o cer, cum că vreu,
Sau să fac vreo dovadă că totu-i al meu.
Și prieteni, încet.. pe vecie-nspre mâine
Reciproc ne susținem, în lumea.. de câine.
23. 03. 2010
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura emoțională dintre un om și un câine vagabond, văzut ca un simbol al prieteniei necondiționate și al înțelepciunii simple. Naratorul găsește consolare și înțelegere în prezența câinelui, reflectând asupra valorilor umane fundamentale.