Vin, dragă, azi la tine-n genunchi
Cu trupul flagelat de atâtea patimi,
Cu gândurile toate adunate-n mănunchi,
Cu tot ce sunt îți strig acuma: iartă!
Iartă-mi păcatul de-a iubi prea mult,
Iartă-mi păcatul florilor furate,
Că vorbe goale n-am putut s-ascund
C-am năzuit spre crestele curate.
Că n-am putut răbda, răbda să fiu lovit
Și capul l-am plecat, plecat să nu mi-l taie,
Că, fiind flămând, am blestemat cumplit
Și că spinarea n-a vrut să se-ndoaie.
Te rog să ierți privirea vinovată,
Trufia ochilor țintind către soare,
Că n-am găsit iubire adevărată
Și niciun lucru demn să mă mai scoale.
Că n-am putut răbda, răbda să fiu lovit
Și capul l-am plecat, plecat să nu mi-l taie,
Și flămând fiind, am blestemat cumplit
Și că spinarea n-a vrut să se-ndoaie.
C-am strâns în ochi averi ca un avar,
Că n-am știut alege tot răul din ce-i bine,
Că mi-am pierdut averea jucând pe-un singur zar,
Tu să mă ierți că nu cred nici în tine.
Că n-am putut răbda, răbda să fiu lovit
Și capul l-am plecat, plecat să nu mi-l taie,
Și flămând fiind, am blestemat cumplit
Și că spinarea n-a vrut să se-ndoaie.
C-am strâns în ochi averi ca un avar
Și n-am știut alege tot răul din ce-i bine,
Că mi-am pierdut averea jucând pe-un singur zar,
Tu să mă ierți că nu cred nici în tine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o cerere de iertare profundă, recunoașterea greșelilor și a suferinței îndurate. Vorbitorul cere iertare pentru păcatele sale, pentru trufie și pentru pierderea credinței, subliniind lupta sa cu greutățile vieții.