La margine de București,
pe strada mea umbrită de doi tei
cu un covrigar
și-n colț, c-un grătar
de mititei.
acolo-aș vrea să stai și tu.
Acolo, -n margine de București,
cât dragostea mea,
și tu, tot așa
să mă iubești.
Să bem acas’ la noi, să ne-mbătăm,
dar să nu știe cârciumarii
și de-avem chef de cântec, să cântăm,
să facem noi pe lăutarii.
La margine de București,
în casa mea, iubito, -aș vrea să vii.
Doar noi doi să fim
și să ne iubim
cât om trăi.
Mahala, mahala, cuib de vise,
pentru ce te-am lăsat
și-am plecat
când știam că legați
suntem ca doi buni frați,
c-aici tata pe mama iubise?
Pentru ce am plecat de aicea,
din mahalaua unde m-am născut,
am crescut
și am fost fericit
prima oară în viață, când am iubit?
La margine de București,
pe strada mea cu praf și cu noroi,
ce mândru mă țin
că îmi ești vecin,
măi București!
Și-ascultă tu ce-ți spun colea,
de-aci, din toată inima:
Să știi, București,
c-al țării tu ești
și țara e-a ta!
Când seara-ncep la brutării să vină
muncitori cu fața arsă,
mirosul pâinii calde se îmbină
c-un miros de brazdă întoarsă.
Din marginea ta, București,
n-aș mai pleca
-oricât mi-ar fi de rău,
pământ de-aș mânca
și apă de-aș bea
din șanțul tău!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dragostea pentru București și nostalgia pentru mahalaua copilăriei. Este o declarație de apartenență și afecțiune față de locul natal, cu amintiri despre dragoste și viața simplă.