George Ranetti – Rapsodia Dâmboviței

D-rei Elena Văcărescu.
Unde-i bardul să repete, punând dreapta lui pe cruce,
Că ești dulce și că cine te-a băut nu se mai duce?..
Un poet spune cam multe. Pentru-o rimă, pentru-un fleac,
El, senin, jertfește-o roză de hatâr’ unui dovleac,
Și-o sonoră nerozie cu solemnitate-azvârlă!
Adevăru-i că-ntre gârle tu ești cea mai proastă gârlă,
Dâmboviță! Și Destinul a fost mare imbecil
Când în București te puse și nu te-a pus la Mizil! [..]
Apa îndeobște este prost lichid, nu mai e vorba:
Scuză-i că din ea poți face baie ori o acră ciorbă..
Însă niciodată apa nu s-a-nfățișat mai prost,
Ca în Dâmbovița!.. Lungă tocmai ca o zi de post,
Cenușie și murdară ca manșeta unui june
Pe care talentu-l-nalță și mizeria-l răpune;
Dâmbovița parcă este un depozit secular
Unde s-a strâns toata braga Principatului Bulgar!
Sunt pe lume gârle care poartă-n undele lor pește,
Altele p-a căror prunduri praf de aur strălucește.
Mai sunt gârle ce au țărmuri adumbrite de răchiți
Sau de sălcii pe sub care plutesc bărci cu-ndrăgostiți..
Dar pe malul Dâmboviței cresc scaieți și pălămidă
Și n-a produs pân-acuma decât.. febră tifoidă!

Toate gârlele din lume bune-s la câte ceva:
Spre a se scălda poporul, morile spre a mișca..
Însă-n Dâmbovița noastră (dar-ar Dumnezeu să sece!)
Nu pot nici măcar nebunii din amor ca să se-nece!

Sensul versurilor

Piesa este o satiră la adresa râului Dâmbovița, considerat murdar și lipsit de valoare. Autorul își exprimă dezamăgirea față de starea râului și critică faptul că acesta nu aduce niciun beneficiu orașului București.

Lasă un comentariu