Timpul crud nu iartă nimic
Se așterne tăcut, necrutător
Anii trec, vin și se duc
Nu poți să îi oprești cu lacrimi de dor.
Un singur lucru poți să mai fac
Sufletul cu mintea să-mi împac
Încerc să păstrez ca într-o poezie
Amintirile dragi cu tine din copilărie.
Timpul trece, nu lasă, nu iartă
La tine mama, m-aș întoarce de aș putea încă o dată
Să mă alinți, la piept să mă strângi cu bucurie
Ești departe și totuși îmi zâmbești.
Ochii tăi, un cer fără nori
Raze de soare, în inima mea
Ei îmi dau curaj și putere
Să înving orice durere
Când viața e grea.
Anii s-au scurs ca nisipul dintr-o clepsidră
Amintiri au rămas pictate pe o fereastră aburită
Încerc să păstrez ca într-o poezie
Diminețile blânde din copilărie.
Timpul trece, nu lasă, nu iartă
La tine mama, m-aș întoarce de aș putea încă o dată
Să mă alinți, la piept să mă strângi cu bucurie
Ești departe și totuși îmi zâmbești.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a amintirilor prețioase din copilărie, în special legătura cu mama. Vorbitorul își exprimă dorința de a se întoarce în trecut și găsește consolare în amintirile legate de figura maternă.