Intro:
Oameni sunt ipocriți, nu drepți
Prietene, mi-ai dovedit cât ești de fals, acum de ce m-aștepți?
STROFA I:
Auzi cum plânge vioara
Cum plânge orașul, un oraș întreg
Eu nu-s întreg, da’ sunt întreg la minte
Chiar dacă mă visez noaptea călcând pe oseminte
Mă pierd, știind că cea mai mare parte a lumii mă minte
Un dușman al tuturor învelit cu-mbrăcăminte
Ia aminte! În definitiv nu anii contează
Ci viața dată lor, hai începe și creează
Că eu creez, fac tot ce simt
Aș face mult mai mult dar de multe ori n-am timp
Uneori am prea mult,
Și-mi pare că se-ntâmplă asta doar când sunt rănit sau mut
Și-n viață nimic nu e ce pare
Oameni cu măști, răutatea ia amploare
Atâta ceață pe-aici, în ochi doar răni
Aștepți să te ridici ca să cazi în 4 blani..
REFREN:
Ia un pix, scrie!
După ce mori creația trebuie să-ți rămână vie!
Și vezi atunci când te întreci pe tine
Adevarata ta iubire sau manie tu alegi
Știi bine prin câte treci
Dar ai grijă să nu spui întotdeauna chiar tot ce gândești
Că oameni sunt ipocriți, nu drepți
Cel mai bun prieten te-a mințit, acum la ce te-aștepți?
STROFA II:
Să-ți dea o mână de-ajutor? Poate-nc’o palmă
Trepidez în suflet lavă chiar dacă-s o persoană calmă
Pășesc cu teamă, e legea karmei
Curaj au toți proștii și mulți își găsesc sfârșitu-n fața armei
Privesc un tablou cu noi, e sublim
Îți văd frigul din privire-atunci când ne-ntâlnim
Și aduci teamă și gerul în pielea mea
Inima se zbate-n piept neputând iubi pe-altcineva
E real, te rog zi-mi că visez
Dar și visu-a devenit urât, simt că cedez
Privesc în gol, peisaj nespus de dur
Doar un actor notoriu pierdut în decor obscur
Foaia se umple, mai iau una
Plină de tragedii și nici cum nu-i singura
Îi dau foc dar nu arde toată
Rămân fragmente vii din viața asta idioată..
Sensul versurilor
Piesa explorează deziluzia și trădarea, subliniind importanța creației ca formă de supraviețuire. Vorbește despre lupta cu ipocrizia și durerea, dar și despre puterea de a crea în ciuda acestora.