Într-o casă-nsingurată
Stă și se uită o fată
La poza părinților
Și vorbește-ncetișor:
„Dragi părinți, după voi plâng,
Voi mi-ați fost ce-aveam mai sfânt,
Vă port gândul meu curat
Căci aseară v-am visat,
Vă port gândul meu cel bun,
Dar să mă iertați ce spun.
Ați greșit, mamă și tată,
C-ați adus pe lume-o fată,
Doar atât, numai o fată
Și-ați lăsat-o-nsingurată,
Mi-ați dat sfaturi multe, multe,
Niciun frate să m-ajute,
Mi-ați dat lăzi de zestre pline,
Nicio soră să m-aline.
N-am nici soră, n-am nici frate,
N-are cin’ să-mi țină parte,
Am rămas un cuc pe lume,
N-am necazul cui i-l spune,
Dacă spun vecinelor
Ele au pe ale lor,
Dau din cap și te ascultă,
Dar după un ceas te uită.”
Oameni buni, să știți c-așa-i
Când pe lume frați nu ai
Ești ca pomul cu o cracă,
Bate vântul și-o apleacă,
Când ai frați și surioară
Viața e mult mai ușoară,
Mergi la ei și vin la tine,
Ești la greu ca și la bine,
Ai mâna la cin’ să-ntinzi,
Sufletul cui să-l deschizi,
Ai mâna la cin’ să-ntinzi,
Suflet la cin’ să-l deschizi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentul profund de singurătate al unei fete orfane, care regretă lipsa fraților și surorilor. Ea simte că nu are pe nimeni pe lume care să o înțeleagă și să o sprijine, comparându-se cu un pom cu o singură cracă, vulnerabil la vânt.