Verde, bob de mei,
Copilașii mei
Mult sunt mititei
Ca bobul de mei.
Neică, cum te-ai îndurat
Copiii mi i-ai lăsat
La un colț de sat?
Ploaia i-a plouat,
Vântul i-a bătut,
Of, Doamne, rău m-a durut!
Foaie verde ca năutul,
Plânge mereu ăla micul
Și strigă mereu „Tăticul”.
Nu mai plânge, puișor,
Că n-aveți tată cu dor,
Dacă-l durea inima
Nu pleca și vă lăsa.
De-o vrea Bunul Dumnezeu
Să facă pe gândul meu:
Să-mi văd băiețelul mare,
Să mi-l văd de-nsurătoare.
Și fetița măritată,
Să am inima-mpăcată,
Să mi-i văd la casa lor
Și pe urmă pot să mor.
Sensul versurilor
O mamă își exprimă durerea și dorul după ce a fost părăsită de tatăl copiilor. Ea speră ca aceștia să crească mari și să își întemeieze propriile familii, pentru a-și găsi liniștea.