Pământul, jos, e mic și efemer.
Abia văd omuleții laolaltă.
Ce sus mă duce arta mea cea mai înaltă!
Ajung cu mâna-aproape pân’ la cer.
Pe-acoperiș de turn grăiește cu emfază
Tinichigiul, ca și micul-mare om
Ion Metafizicus, de unde-aruncă priviri de sus la lume,
De unde e? Pe ce-i clădit anume?
Cum ai ajuns tu însuți sus? Și ce folos
Aduc aceste culmi de nu ca să privești în jos?
Sensul versurilor
Piesa explorează perspectivele și întrebările existențiale ale unui om care se consideră superior, un "metafizician". El se află într-o poziție înaltă, atât fizic cât și metaforic, și reflectă asupra sensului acestei înălțimi și a valorii sale.