Am apucat vremuri bune.
Am apucat vremuri bune, dar ce-am iubit nu pot spune
Știe doar sufletul meu, ce-am putut să iubesc eu
Mândrele să mi le spun, că mă caută și-acum
Vin singure la iubit, că mă știu om de cuvânt.
Nici să mă pice cu ceară, nu spun unde-am fost aseară
Fiecare mândră-a mea, jură c-am fost doar la ea
Că sunt ibovnic știut, la dragoste priceput,
Pe toate le culc pe mână, și le fac inima bună.
Când eram flăcău în sat, nicio mândră n-a scăpat
La toate le țineam cale, fără gând de-nsurătoare
Până le iubeam pe toate, trecea noaptea jumătate
Câte-un ceas la fiecare, m-apucau zorile-n vale.
M-am jurat și tot nu pot, mândrele din cap să-mi scot,
Dar le mai iubesc o seară, și de mâine mă las iară…
Uite anii cum s-au dus, iar mândrele nu s-au plâns
Și parcă mi se lipesc, la piept chiar de-mbătrânesc.
Sensul versurilor
Cântecul reflectă asupra tinereții și a aventurilor amoroase ale naratorului. El își amintește cu nostalgie de vremurile în care era curtat de multe femei și regretă, într-o oarecare măsură, că nu se poate schimba, chiar și acum, la bătrânețe.