Ai strălucit pe bolta-mi cenușie
cum nici o stea
n-a strălucit vreodată.
Când am deschis fereastra
ai răsărit deodată
iar eu priveam tăcută
eram ca fermecată.
O stea atât de mare
aprope cât un soare
ce m-a atras la sine
ce gânduri ai tu oare?
Nu știi tu că din veacuri
dragostea-i o poveste
ce niciodată bine
ea nu se sfârșește?
Au încercat savanții
taina să i-o dezlege
dar nimeni pe-astă lume
nu trece peste lege.
E scris de mult în stele
că dragostea e oarbă
că limpede nu vede
și-ndată se destramă.
Nu este-n lume una
cu final fericit
nu o spun eu aiurea
o spun cei ce-au iubit.
E patimă și lacrimi
e dorul nesfârșit
ce se îndreaptă iarăși
spre-nalt, spre infinit.
Nu căuta motive
când dragostea o pierzi
și-ai vrea să-ți fie-alături
și părul să-i dezmierzi,
dar mâna nu te-ajută
și cade greu pe piept
abia mai spui o șoaptă
și spre înalt te pierzi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o dragoste intensă, dar sortită eșecului. Vorbitorul avertizează că dragostea este o poveste cu final trist, marcată de suferință și pierdere, un destin inevitabil.