Floarea Calota – Pe la ‘907

Lele, verde trei granate,
Pe la ‘907
Când mi se băteau de moarte
Apele cu mătcile,
Ploile cu frunzele,
Frunzele cu crengile,
Vitele cu bolile,
Omul cu nevoile,
Că nu mai avea, măi vere,
Mălăiaș în căpistere,
Vorbă bună la muiere,
Nici opinci și nici cojoc
Și nici paie pentru foc,
Cămășuțe la copii,
Numai griji și datorii.
Că de ara cu doi boi,
El de ara cu doi boi
Era slugă la ciocoi,
El muncea și zi și noapte,
Dar când să ia și el parte
Lua zgârbace pe spate,
Și țipa după dreptate,
Dar dreptatea un’ să cată,
Că era vere-ncuiată
Și cu legea ferecată
De jandarmi și de ciocoi,
Arză-i focul pe-amândoi!.
Dar veni așa-ntr-o seară
Veste mare peste țară
Din Moldova tot încoace
Că s-a dat foc la conace,
C-a pornit țăranul, frate,
Să-și facă și el dreptate.
Dar prefectul ce-mi făcea?
Armată mare strângea
Prin sate mi-o-mprăștia,
Unde erau casele
Au ieșit boziile,
Crucile cu miile,
Numai bâdâdăile,
Te-neca cenușele,
Spaimele și sângele.
Și cei care mai scăpară
Pușcăriile-nfundară
Și ieșiră birjele
Să plimbe cocoanele
Și boierii rânzele,
Nu i-ar răbda ciorile!
Și rămase vorba, vere,
Că dreptate dacă cere
Țăranul nu și-o mai cată
Nici la Sfânta Judecată.