Frunzuliță de răchită,
– Cât e Burdea de cotită?
Mă mir, Ioane, c-ai trecut,
Ai avut vreun meșteșug!
– Mărioară, Mărioară,
Făcui șaua luntrișoară,
Pălăria vâslișoară
Și-ajunsei la tine-n poală.
– Stai, neică, și odihnește
Și căluțu-l potcovește
Cu potcoave de argint
Și cuie de mărgărit,
Cu potcoave de aramă
Și cuie din flori de toamnă,
Eu să stau să-ți povestesc
De dorul cui pătimesc.
Când pe față, când hoțește
Un urât mă tot pândește,
Urâtul, ucide-l-aș,
Nici în casă să nu-l lași,
Nici în casă, nici afară,
Nici pe bătătura goală,
Nici pe bătătura goală,
Mă pândește ca o boală.
Fă-mă floare de sulfină
Să cresc la tine-n grădină,
Să mă duci la primărie
Să văd notarul ce scrie,
Să-mi pui mărgele la gât
Și verigă de argint,
Să-mi iei fustă-n rotocoale
Să cadă urâtu-n boale,
Dacă inima îți cere
Însoară-te, Ionele,
După Paști în sărbători
Când e câmpul plin de flori.
Sensul versurilor
Cântecul descrie o curte între doi tineri, cu versuri pline de metafore și dorință. Fata își exprimă dorința de a se căsători și de a scăpa de un pretendent nedorit, în timp ce tânărul îi oferă atenție și promisiuni.