Ne-am amestecat iar cu animalele,
și palmele noastre întinse spre tine
prin cuiele averselor le străpungi, Doamne,
și furtunile tale sunt otrăvite,
și vizitele tale sunt cu sulf și cu camfor.
Stăm pironiți aici, de cuiele tale reci,
stăm sculați în picioare,
stăm spre a ta proslăvire.
Și se varsă-n abis
apele tale prin ferestrele privirilor noastre,
curg în șiroaie
pe câmpiile copilăriei imploratoare,
pe mânjii cu clopoței,
pe mieii creți,
pe ierburile blânde,
pe merii de aur.
Dacă ne-ai promis bărbăție, Doamne, tinerețea
de ce o speli din noi?
Putoarea caldă a câinilor uzi, mirosul
sărăciei, de ce le trimiți peste noi?
Stăm
pironiți aici
de cuiele tale,
de furiile tale
și răsunând a ta proslăvire,
cu nămol răsucindu-se din gură hrana,
dintre buze paharul plin cu apă ‒
Sensul versurilor
Piesa exprimă o relație complexă cu divinitatea, marcată de suferință și implorare. Vorbitorul se simte pironit și copleșit de greutăți, adresându-se lui Dumnezeu cu un amestec de venerație și reproș.