Septembrie, un strigăt mut te cheamă-n taină
Mă acoperi pe umerii slabi cu frunze-n loc de haină
La nouă ani, văd și-nțeleg cam tot în jurul meu
Îmi scapă totuși un detaliu ce mă apasă greu.
De ce când suntem mici iubim, simțim și nu știm ce e ura
Și cu cât ne înălțăm spre nori ne transformăm și sufletul și gura
De ce mă bucur atât de mult de fiecare dimineață
Și caut roua rece-n iarbă ca să mă spăl pe față
Pe când voi adulții, o vedeți într-o cană de cafea
Într-o goană infinită pentru-a pune la saltea
Știu și înțeleg că trebuie să și trăim
Și maculatura asta blestemată șterge ce simțim
Tată, spune-mi tu te rog, că tu știi mai bine
Ce vise aveai, spune-mi ce simțeai, când erai ca mine
Nu te condamn că ai crescut, așa-i în viață poate
Îți mulțumesc că ești aici și-atunci când ești departe.
Și-am înțeles că toate trec, nu sunt nemuritoare
Sămânța, apoi pomul, bobocul, apoi floare
Se bucură-n petale, se ofilește, moare
Mi-e frică și vă spun sincer
Că poate cresc și-o să mă schimb
Mi-e frică de lumea toată
Ce se schimbă după anotimp
Mi-e frică de mine, mi-e frică de inima mea
Că poate-ncepe să iubească tot ce-am urât cândva..
Sensul versurilor
O fetiță contemplă trecerea timpului și pierderea inocenței odată cu maturizarea. Ea își exprimă teama de a se schimba și de a pierde sentimentele pure ale copilăriei, adresându-se tatălui său cu nostalgie și recunoștință.