Am ajuns singur, opresc în zona polară
Știind că o să văd răsăritul pentru ultima oară
Lumea urăște, acum îmi este inferioară
Nu mai am motive să mai vărs vreo lacrimă amară
Urc pe o scară, mă duce spre alt univers
Celebrez viața din fericire, nu din interes
Contez pe tot ce-am învățat să supraviețuiesc
Conștient că vine timpul când și eu îmbătrânesc
Din cauza societății iarăși mă îmbolnăvesc
Îmi doresc să reușesc să mă salvez, să dovedesc
Că destinul e ceresc, și cerșesc puțină milă
E destinul condamnării la o sentință umilă
Progresul e determinat de faptele din vise
Rămân încă nescrise, uneori și nedescrise.
Toți în culise, observându-mi decadența
Dumnezeu mă ajută iarăși și atunci Îi simt Prezența
Spiritul și esența, graiul, interferența
Îmi cunoaște povestea, deși e rară tangența
Epoch cunoaște situația, știu că inteligența
Naște mulți maniaci de când crește carența
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de singurătate și decădere, dar și o căutare a speranței și a sensului în viață. Protagonistul se simte copleșit de societate, dar găsește alinare în credință și în ideea unui destin ceresc.