O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieții,
Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,
Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum.
E vitregă țărâna și sfatul ei avan,
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieții, la toți, și dor și jale
Și drumul fiecărui e răbojit pe-un plan.
În care-s însemnate, cu ape și poteci,
Și dragostea și ura și mila și păcatul,
Pân’ vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Și mutul semn al crucii din liniștea de veci.
O, sunt, de bună seamă, și lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții,
Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții
Cei nelipsiți, din calea oricărui dintre noi.
De-aceea vezi tu uită cât poți cu ochi senini,
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții
Să poți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,
Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra inevitabilității suferinței în viață și îndeamnă la găsirea alinării și a sensului chiar și în momentele dificile. Sugerează acceptarea destinului și concentrarea pe frumusețea prezentului, în ciuda greutăților.