Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Și mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun.
Și nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine știe cât..
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi crește
Nici prea frumos, nici prea urât;
Și nu l-aș vrea nici prea cuminte,
Și nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.
Și mai ales, aș vrea să simtă
În orice pas din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu.
Sensul versurilor
Piesa este o rugăciune sinceră a unui părinte pentru copilul său, exprimând dorința ca acesta să crească echilibrat și să simtă mereu sprijinul necondiționat al părintelui. Accentul cade pe o relație de prietenie și încredere reciprocă, mai presus de calități superlative.