Ektro feat Rappa & Flo – Cutia De Fier

Refren: |FLO|.
Oooo, îmi văd frații cum pier
Călcați în picioare de cutiile de fier
Pericolul se transformă în măcel
Cu lacrimi în ochi cer milă din cer.

Strofa 1: |EKTRO|.
Adoarme cu lama pe rană
Viața-i o dramă de pus în ramă
Nu-l înțeapă frigu’ cum îl doare doru’
Sufletu-i plânge și simte fioru’
Rece ca gheața în inima lui
Ar oferi iubire dac-ar avea cui
E al nimănui într-o lume haină
Ce pune preț pe ambalaj, pe haină
Abandonat, lăsat în voia sorții
Suferința lui o jelesc și morții
În momentul în care Soarele și-arată colții
Foamea sătulă îi taie din porții
Un dulce adăpost e tot ce-și dorește
Când norii aleargă grăbiți se grăbește
Spre nicăieri, a rămas loial
Unei singure familii, are-un gust amar
Nu știe să urască omenirea
Da’ în sufletu’ său țipă mâhnirea
Când îi dai cu picioru’ te strânge la piept
Nonviolent, ca un bătrân înțelept
Nu câinii sunt javre, ci oamenii „câini”
Primate înzestrate cu două mâini
Ce știu să lovească, de-ar ști să ciulească
Urechile surde, apoi să vorbească
Rămâne perplex cum de rasa umană
E atât de profană, pune sare pe rană
E-un mediu obscur în care își duce
Crucea, în spate, aflat la răscruce
Preferă să moară, așa fac cu toții
Decât să trăiască în ghearele morții
Pleacă, trece prin foc, nu-i pasă
Sufletul său s-a întors acasă.

Refren: |FLO|.
Oooo, îmi văd frații cum pier
Călcați în picioare de cutiile de fier
Pericolul se transformă în măcel
Cu lacrimi în ochi cer milă din cer. (x2).

Strofa 2: |RAPPA|.
Ha, salut, ha, numele meu e „Marș”
Așa-mi spuneți voi, oamenii, când mă-ntâlniți prin oraș
M-am născut patruped, sunt confundat c-un trepied
Că mi-am pierdut piciorul drept, din spate, în urma unui accident
Survenit pe drumul unde merg
Cutiile de fier cu picioarele rotunde
Care se rostogolesc și răpesc oameni de oriunde
Ele nu opresc, bietul om nici nu aude
Cum în două secunde cutia de fier în care el e provoacă omorul
Și fuge cu cel mai bun prieten al câinelui – omul
Nu-l lasă să-mi dea ajutorul (ha)
Așa mi-am pierdut piciorul, am vrut să-mi salvez frățiorul,
Dar n-a fost să fie..
Blestemata cutie l-a făcut una cu solul, covorul din carne vie
Și mie mi-a prădat ultimul membru din familie
Nu-mi pasă de membrul de mers că mai am trei și dacă mai pierd unul
O să fiu ca omul, cu două picioare, și-o să văd mai bine drumul
Nu sunt dramatic, dar e tragic
Că, deși, omul ne-a domesticit, el a rămas sălbatic.

Monolog „Marș”:
Eu nu sunt un câine de oraș! N-aș fi ajuns la oraș și nu m-ar fi chemat „Marș” dacă n-aș fi fost abandonat la marginea satului în care ne-am născut eu și cei patru frați ai mei.
Din toți, am supraviețuit doi, și, ghidați de foame și sete, am apucat calea drumului lung pe unde merg „cutiile de fier” care răpesc oameni și lovesc câini. O astfel de cutie l-a ucis pe singurul meu frate rămas în viață, iar mie mi-a smuls un picior. Nu m-au durut nici pierderea piciorului, nici moartea fratelui, cât m-a durut faptul că nici o cutie de fier nu a oprit să lase oamenii să ne-ajute.
Trăiesc din ce aruncă oamenii. N-am mușcat niciodată un om, n-am mușcat niciodată un pui de om, deși știu că unii ca mine o fac, dar știu și că unii oamenii omoară alți oameni, însă doar cei care ucid sunt condamnați, nu omenirea însăși.
Atunci de ce întreaga mea rasă e vânată pentru acțiunile câtorva elemente?
Și, ce vină purtăm noi că nu avem casă, atât timp cât noi suntem sub stăpânirea voastră și nu invers?
Poate că nivelul meu de judecată nu e ridicat, dar nici judecata voastră nu e dreaptă.
Vă salut! Ne vedem pe stradă, acolo unde m-ați lăsat.