Când i-a fost mai bine,
când i-a fost mai rău,
moldoveanul doina
și-a cântat mereu.
La un colț de masă,
lângă omul drag,
lângă pomul care
înflorește-n prag.
Ca o doină doina,
ca un jurământ,
ca o rugăciune
pentru-acest pământ,
ca o înviere,
ca un imn în hram,
ca un dor de Țară,
ca un dor de Neam.
Doină, tu, doinița,
dacă nu erai,
hăuleau străinii
pe-un picior de plai.
Le-ai ieșit în cale,
la hotar colea,
n-au putut să treacă
de durerea ta.
Doină, tu, doinița,
fii un jurământ,
fii o rugăciune
pentru-acest pământ;
fii o înviere,
fii un imn în hram,
fii un dor de Țară,
fii un dor de Neam.
Sensul versurilor
Piesa exprimă importanța doinei ca element definitoriu al identității naționale și ca formă de rezistență culturală. Ea este văzută ca un jurământ, o rugăciune și un dor profund de țară și neam, protejând spiritualitatea românească.