Bună-i mama, cea mai bună,
Sfântă-i casa părintească,
Dulce-i limba cea străbună,
Dulce și dumnezeiască.
Mama-i suflet cu nemoarte,
Casa-i vatră cu noroc,
Limba-i doină, limba-i carte,
Ce ne-adună la un loc.
Multe neamuri sunt pe lume,
Dar din toate, dintre ele,
Unu-i neamul tău, anume,
Cel ce știe dor și jele.
De aceea eu îl cânt
Și mă-nchin în fața lui,
Cum se-nchină la pământ
Ramul greu al pomului.
Neamul său cine și-l vinde
Nu e om, e-un faraon,
Care speră, care tinde
Să-l conducă pe Ion.
El, Ion, muncind la glie
Fără pic de îndurare,
Are doar o bucurie –
Să-și vadă copilul mare.
Iar copilul crește, crește
Și-ntr-o zi, cu alți flăcăi,
Se duce, se rătăcește,
Precum pruncul, de ai săi.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dragostea profundă pentru mamă, casa părintească și limba maternă. Celebrează neamul românesc, cu tradițiile și valorile sale, și deplânge pierderea identității.