Bea bădiță-al meu Mitică,
Bea tot sticlă după sticlă,
Arde-te-ar focul crâșmar,
Cum îl ții pe badea iar,
Să-ți pocnească doagele,
Să-ți curgă butoaiele
Și să n-ai niciun plin
Cu holercă și cu vin.
Lui badea să n-ai ce-i da,
Să iasă din crâșma ta,
Eu coasa i-am pregătit
Să se ducă la cosit,
Și caii i-am înhămat,
Dar el stă în crâșmă beat,
Măi bădiță, vino-acasă,
Lunca-i verde și frumoasă.
Iarba-i mare și-i deasă,
I-o venit vremea de coasă,
Trec bărbații la cosit,
Dar al meu s-o prăpădit,
O uitat drumul spre casă
Și-s tare mânioasă,
Mânioasă-s foc și pară,
Mă duc după dânsul iară
Și-am să-i dau eu holercuță
Când l-oi pune în căruță,
Data asta dacă scapă
O să beie numai apă,
Numai apă ne-ncepută
Ca să n-aibă chef de ducă,
Și-am să-l fac eu gospodar
Fără sticlă și pahar.
Sensul versurilor
O femeie este furioasă pe soțul ei, Mitică, pentru că acesta preferă să stea la crâșmă și să bea în loc să muncească la câmp. Ea își exprimă frustrarea și amenință că îl va face să regrete alegerile sale.