Bade, bade și iar bade,
Ce bătaie ți se cade,
C-ai fost bade-afurisit,
M-ai chemat și n-ai venit,
Pentru ochi ca murele
Ocoleam pădurile,
Pentru ochi ca mura coaptă
Ocoleam pădurea toată.
Părul tău cel mătăsos
Negru-i tare și frumos,
Și gurița ta izvor
Nu de apă, ci de dor,
Cine se-adapă din ea
Îl omoară setea ta.
Că și eu m-am adăpat
Din izvorul tău curat
Și de-atunci setea-mi tot crește,
Inima mi se topește,
Și mi se topește-ntruna
Ca toamna când cade bruma.
Dar și eu, bade, te-oi face
Să faci calea numa-ncoace,
Să umbli pe drum hai-hui
Și să nu știi cui să-i spui
Dorul care te apasă
Că nu ai tihnă la masă
Și nu poți noaptea dormi
Tot de dorul mândruții.
La marginea drumului
Stă badea cu dorul lui,
Dorul meu și-al lui badea
O umblat toată lumea
Și azi umblă ca nebunul
După una, după unul,
Că la dor nu ai ce-i face
Și nu lasă lumea-n pace.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund și obsesiv al naratoarei pentru badea. Ea descrie cum dorința o mistuie și cum își dorește ca și el să sufere la fel, tânjind după ea.