Îmi amintesc cum ieri e azi,
Ce-nseamnă gustul aventurii,
Cum te simțeam pe fir că arzi,
Dădeai frâu liber vrerii, gurii.
Nu aveai frică de bărbat,
Ce-l auzeam într-un fundal,
Aveai doar dor să-mi fii în pat,
Să mori de gustul de carnal.
Ce zbucium, ca pentru-un final,
Epuizam cu dușmănie,
Ne desfătam neteatral
În mii de acte, o nebunie.
Ne promiteam fidelitate
Să nu ne-atingem partenerii,
Trădați-i cu serenitate,
Eram excesul procreerii.
Ce s-a schimbat? Te văd și-acum
Trecând cu aerul absent!
De-ți ies în cale, îți vezi de drum;
Nu m-ai uitat, e evident!
Lipsește, îs sigur, doar scânteia
Ce te-ar aprinde din mocnit
Și-ar face-n ciclu epopeea
Eternului desfrâu, iubit!
Ciudat, am gând des în tumult,
Acum mai mult decât atunci,
Te-aveam, dar azi ești ca un cult;
Te simt mai fizic, ‘n vis te adânci.
Să-mi promit oare iar extaz
Să mă întorc la desfătări?
Sau poate-s bun de Alcatraz;
Un exilat, hoț de-ntrupări?
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei relații trecute, tumultoase și secrete, plină de pasiune și trădare. Naratorul își amintește cu nostalgie de intensitatea acelei legături, dar și de zbuciumul și consecințele ei, întrebându-se dacă ar trebui să se întoarcă la acele desfătări sau să accepte că este un exilat al iubirii.