Vreau să vorbesc de ţara mea,
O mână de pământ sfinţit
Ce mi-am lăsat, fugar cinstit,
Că n-am vrut să-mi bat joc de ea.
E ţara unde cinstea moare,
Căci nu mai sunt părinţi s-o aibă,
Plecaţi de timp, sleiţi de treabă..
Ei ce-o credeau nemuritoare.
E ţara unde cartea moare
Pe rafturi de biblioteci,
Între coperţi de piele, reci..
Citite de bibliotecare.
E ţara unde breasla moare,
Cu diplome fără de şcoală
Şi dascăli ce predau morală,
Titluri.. pe bani, la orişicare.
E ţara unde cultul moare,
Cu preoţi ce cultivă luatul,
Uitând pe veci binevolatul..
Avizi de plăţi de-nmormântare.
E ţara unde „prostul” moare;
Cel ce-i nevinovat, victimă,
E pedepsit, lipsit de vină,
Iar crima-i o bună purtare.
E ţara unde viaţa moare
În spitale, transformate-n morgă,
Cu medici specialişti-n vorbă
Şi şpaga lor ameţitoare.
E ţara unde român moare,
Că n-are bani nici să mai nască..
Ţiganii se-nmulţesc în gaşcă
Şi fură ca să-şi facă stare.
E ţara unde unde visu-mi moare
Şi m-am născut pe timp de vis,
Educat, fără compromis..
Şi moartea ei profund mă doare.
E ţara unde totul moare,
Cu puşcării drept experienţă;
De n-ai partid, n-ai existenţă..
Hoţi, delatorii, au onoare.
Viaţa mi-aş da, s-aibă progres
Ţărâna, ce la alţii-i praf,
De stea.. de-un cinematograf,
Unde-mi joc rol de S. O. S.!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă față de declinul moral și social al României, atingând corupția, sărăcia și pierderea valorilor. În ciuda dezamăgirii, există un strigat disperat de ajutor și o dorință arzătoare de schimbare și progres.