Parcă am tot neamul în război…
Așa-o fi fost când nu eram,
Sau gând făceau unul din doi
Ai mei, ce m-au tot plâns, duream.
Căci neamul meu se împuținează
De-atât fugit pe alte fronturi,
Unde se plâng, se căinează
Case să-și facă… stând în corturi.
Și mai dramatic, se subție
De număr, suflete dispar,
Că țara mea nu pot’ să-i ție,
Îi pierde făr’ să aivă habar….
… Îi arde prin maternități,
Focar le face scene, bal
-Din neglijente răutăți
De cer- cei ce îngrijesc… fatal.
E ca un fel de genocid,
Sau moarte către ce-i civil,
Civilizat… Cum fratricid,
Încartiruiți în imbecil.
Poate o fi multă nepăsare,
Dar păsu-i sfânt de la bătrâni,
Pierduți în nepăsat de stare…
‘Ndeajuns e crima, gând nebun.
Suntem pieirea pe șosele,
Că numai noi n-avem destule,
Noi, ce-am acumulat doar rele…
Facem antumele postume.
Pierim în șanțuri îngropați,
Niște nevăzuți de pe zebre.
Stăm la ghișee încolonați
De atâtea morți… nu-s deajuns jerbe.
Ne pierdem din mintal cultură,
Că pierdere-i, de spiritual.
Suntem, din ce-am fost, o prescură
Ce-o-nmuiem grâu, din sol… Graal.
Ne-au părăsit și popii, lacomi,
Ce odată erau plini de har…
Acum doar pătimași de patimi,
Ne sorbind lacrimi cu pahar.
Se aleg, ei singuri, dintre noi,
Spunându-și, ei singuri, „aleși”,
Și s-au făcut mulțimi, puhoi,
Din dregători… pentru ei, dreși.
Dar tot ne naștem împotrivă,
Că nu sunt morți la câți se nasc.
Nu-s de-atât boabe în colivă
Chiar de-alții grâu culeg, îl pasc.
Rămânem neostoit grânar,
Ne însămânțăm cu ideal.
Renaștem des, să nu fim rar
Un neam român… măcar vocal!
09. 11. 2015
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și îngrijorarea față de declinul demografic și cultural al României, cauzat de emigrație, neglijență și corupție. În ciuda acestor probleme, există un mesaj de speranță și rezistență, subliniind capacitatea românilor de a renaște și de a-și păstra identitatea.