Doar tu m-ajuți tristeți să-ngrop,
Cu chip ce te-am în gând, fantasmă
Cum puful alb zburând din plop
Purtându-mi din azur mireasmă.
Nu știu de-s singur visător
La fum eteric de candid
Ce-l am în pori, nesfârșit dor
Și nu-l ating.. E timpul zid.
Dar nu-i nimic, e gândul șansă
Fără de margini, neștiutul
De nimeni.. când mă plimb în transă,
Reluând sfârșit cu începutul.
Așa-i poate „nemuritor”;
Făcând mereu voiaj idilic,
Pierzându-mă în fald amor
De-un gând necontrolat, empiric.
Resimt și degetele fine
Și gura-n șoapte de rozeuri..
M-atingi cu pielea-ți de suspine..
Revăd preludiuri de antreuri.
Înot pe lacrima-ți din pleoape,
Pătrund pupila-ți, mă-nfior..
Plutesc ușor în calde ape
Ce le-am plouat noi doi de-amor.
Te strâng subtil în pas de dans,
În tremur fin.. ce l-ai ascunde.
Îți simt răcoarea-n lin balans..
Ne-am vrea pitiți, dar n-avem unde.
Îți mângâi cu retina corpul
Pe plajă -cu broboane- fin..
Revăd în minte aeroportul,
Când am plecat, spunând că vin.
Mi s-a furat comunicare;
N-am telefon să te mai chem.
Rămân, să te-apăr de uitare..
Din amintiri mi-am făcut ghem!.
Aș vrea să risc să te revăd,
C-am revenit peste-un deceniu..
Mi-e frică de-un ultim prăpăd;
Să nu-mi zici „Nu!”.. pentr-un mileniu!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și amintirea unei iubiri pierdute, idealizată ca o fantasmă. Naratorul își amintește momente intime și își exprimă teama de a revedea persoana iubită, temându-se de respingere.