Îmi caut idoli din străbuni, ca să-i pot plânge,
Să-i venerez pentru dreptate, cinste și onoare,
Dar nu-i găsesc și sufletul profund mă doare,
Că-mi sunt doar vajnici vărsători de sânge.
Mi s-au înscrijelit în scoarță mulți războinici,
Ca să-i cinstesc după omoruri săvârșite;
De-un Mihai, Mircea, Ștefan.. mi-au făcut ispite
Educatori, de crudul cult înfipt în vârf de bici.
S-au mai pierdut un Cantemir sau Brâncoveanu,
Dar am un neam, al lumii ca și-al meu,
Ce-și soarbe răul cu nesaț, omorul-zeu..
Ce-l cântă-n plai un Delavrancea, Sadoveanu..
Dar mi-e rușine și nu vreau model cruzime,
Nu vreau să preamăresc.. să iert pedeapsa;
Nu cred că inima e-un buzunar și suflet țeasta
Și vreau morală multă, multă limpezime!..
Mă uit cu jind printre ctitori de-alte popoare
Și-s mut de-atâtea pilde, har, înțelepciune;
Nu doar biserici, pentru-o falsă rugăciune,
Ci multă carte-n piatră, file.. piele, că nu doare!.
Ce trist; istoria ce-o scriem azi e tot bolândă,
Păstrând la fapte-n slove chipuri fioroase,
Sub pavăza unei iubiri de neam.. Pilde odioase
Se-mplântă pe furiș de mic, în inima plăpândă!.
Și un Palat am doar, Castel de bună pace
Și pe acela neamu-mi crud tot mi-l detestă;
C-ar fi al lui, nu-al Regelui -ce-i ca o pestă-
Și-n loc de adulații, îl ponegrim de mult, tenace?!..
De mii de ani tot am distrus, am ars conace, averi;
Doar câteva ruine, tot furând, le mai cinstim (?)
Și viitorul, tot tenebru, în gir îl proorocim,
Tot distrugând, furând.. ce-aveam până mai ieri!.
Oh, nu-s francez, german, roman, nici ceh nu sunt,
Să-mi umplu suflet, minte, trup, de cărți, palate;
S-am Newton, Copernic, Sofocle, Epicur, Socrate,
Nu numai Țepeș, suliți.. Să mă văd cinele ce sunt!!!..
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire față de istoria și valorile naționale, criticând glorificarea violenței și lipsa de modele pozitive. Autorul își dorește o schimbare spre o moralitate mai clară și o apreciere a valorilor universale, nu doar a celor naționale.