Întâmplător nefortunat,
Verigă dintr-un lanț de avere
În care tot el dă și cere,
Cu risc de-a fi expediat.
E umanul, tuturor egal,
Ce își plătește loc de spațiu,
Ce nu-i va fi pe veci un sațiu
Și pierde tot ce dă, pe val.
E-n veșnică demenajare
De suflet și de bunuri, rele,
Purtându-le ușoare, grele,
Sperând cu timp în relaxare.
Muncește-n fiecare loc
Să-i dea paleta personală,
Să-l facă cuib, sau loc de gală
Și-i veșnic cu puțin noroc.
Nu pentru cinste, doar de banii
Ce curg în buzunare pline,
La cei cu moșteniri divine,
Sau ce-au furat bătrâni… Golanii!
O sadică mentalitate
Ne-i proprie, popor damnat;
Să ne mințim cum case-am luat,
Și-acum pretindem echitate.
E-o țară de proprietari,
Ajunși, crezând că sunt stăpânii;
Nu de pereți de humă, brunii,
De inimi sunt torționari.
Pe cel ajuns să stea pe drum
Vor fiecare rob să-l aibă;
Calici pasionați să-l „ardă”,
Să-l „facă” sclav de țarnă, scrum.
Stupiditate de infami
Pe-un scris, pe-o foaie de tipar;
Pe suflet vrea proprietar,
Sărmane slugi de-averi și bani.
O lecție se vrea chezaș;
Că ce e azi proprietate
Poți pierde, prin fatalitate,
Și-o recâștigi, drept chiriaș.
Sensul versurilor
Piesa descrie condiția precară a omului modern, veșnic chiriaș, dependent de bani și proprietate. Evidențiază inechitățile sociale și mentalitatea posesivă care transformă oamenii în sclavi ai sistemului.