Perfidul nume, fără acoperire,
Corespondent absent în realitate;
Doar simplă noțiune despre cantitate,
Crezută de novici!.. E-o ispitire!.
E judecata oarbă-ntr-o minciună
Înșelătoare-n dublul de-nțeles.
E neputința la dreptate, fără acces,
Ce moare iluzoriu-n vis.. fără arvună.
Ustensil zilnic, mască la sustras,
Ce-nclină-n avantaj de numerar,
Cu unic sens la cel ce-are cântar
Cu greutăți apăsătoare, într-un tas.
Înclinație paranormală-n caracter,
Cu iz de explicație astrală;
Un simplu horor-scop, ce-ți spune boală,
Ori ghinion, averi.. ce-ar fi din cer.
Dar însăși viața-i cumul de minciuni,
Cu păcăleli în false de percepte;
Că munca, cinstea și morala-s drepte,
Iar fericire, lux și averi-s deșertăciuni?!.
În fond natura însăși nu o are,
Proliferând și oamenii ca-n junglă,
În marș peste cadavre, ca să strângă
Doar cei fără de milă.. la oroare!.
E titlul lecției, de primă importanță
Că răutatea-i singurul destin,
Ce-asigură o apreciere.. Doar un vis divin;
Căci tot ce-i Univers și lume, n-au nicio balanță..
Sensul versurilor
Piesa explorează lipsa de echilibru și dreptate în lume, demascând ipocrizia și minciunile care guvernează societatea. Viața este prezentată ca un cumul de înșelăciuni, unde răutatea pare a fi singura cale spre succes, iar noțiunea de balanță este inexistentă.