[Strofa 1]:
Strada nu doarme, strada așteaptă
Să mai schimbe înc-un cântec de sirenă-n șoaptă
Între râuri de ciment și cutii ‘nalte de piatră
Clipiri de neon luminează prima treaptă
Coboară! Să vezi trupul de beton și fier
Cablurile-s vene, poartă pulsul în eter
Peste canale intestine sub arcadele oase
Trotuarele epiderma pentru tălpile roase
Și corpul ăsta slut, mut, de-o frumusețe gri
E o casă de scântei care apun cât ai clipi
Desprinși din vatră sacră, bătrânii copii
Scriu poemul personal cu verbul a trăi
Pe liniile de riduri catrene cu-epitete
În aval de epigrame zâmbind între regrete
Pictează rimă albă-n lupta contra timpului
Da’ ultimul cuvânt stă pe limba ceasului (știi)
Ultimul cuvânt stă pe limba ceasului, știi.
[Strofa 2]:
Nu lăsa pe oricine-n universul tău, strigă!
Dac-ajung să scrie unii, versul tău strică
Apă și ulei, separă-te de clică
Te-aplaudă din clești, vezi crabii cum se-agită
Ai stofă diferită, ei poartă doar pică
Ieși din butoi, lasă-n spate lumea mică
Împlinește-ți potențialul, treci prin frică
Tu ai o pungă cu sertare, bagajul te complică
Cine nu inspiră, expiră, la o adică
Bate pasul aritmic, ține viermele în ceață
Coroana e în față, ai cuvântul meu, învață
O Z Y M A N D I A S
Nici un cuget n-o să nege
Nisipul curge pentru toți la fel, clipa e lege
Înțelege, fie că ești pleb sau că ești rege
Timpu-i o boală paradoxal de rece
Doare tot mai tare pe măsură ce-ți trece
.. doare tot mai tare pe măsură ce-ți trece
Sensul versurilor
Piesa descrie viața urbană ca un organism viu, cu frumusețe și asprime. Încurajează individualitatea și depășirea obstacolelor, subliniind importanța prezentului și a învățării.