Tu ai plecat demult departe
Și printre stele rătăcești,
Dar eu te simt mereu aproape
La mine-n suflet tu trăiești!
Când mi-este greu, când mi-este bine
La tine-ți spun ca altădat’,
Îmi place să vorbesc cu tine
Chiar dacă, mamă, ai plecat!
Vărsând mereu lacrimi amare
Prin lumea mare rătăcesc,
În ochi îmi arde o lumânare
Pentru măicuța ce-o iubesc!
Chiar dacă te-ai pierdut pe drum
Eu nu te pot înlocui
Măicuța mea, cu suflet bun,
Mereu, mereu te voi iubi!
Adesea-ți duc câte o floare
De mână cu fetița mea
Nu vreau să vadă cât mă doare
Când eu ajung la crucea ta,
Și cu mânuța ei gingașă
O pune pe al tău mormânt,
E tot ca tine de frumoasă,
Măicuța mea cu nume sfânt!
Pe cer sunt mii și mii de stele
Ce luminează neîncetat,
Pe cer sunt ochii mamei mele
Ce i-am iubit cu adevărat,
La mama-i spun tot ce mă doare
Ea mă ascultă, și mă iartă
De aceea-i port o lumânare
La mine-n suflet… viața toată!
S-au scurs atâția ani de zile
Dar vie-i amintirea ta,
Ai dus și zilele senine
Lăsând un gol în urma ta.
Pe drumul vieții te-ai pierdut
Călătorind spre infinit
Îmi pare rău când te-am avut
Că nu ți-am spus cât te-am iubit!
N-am prețuit prezența ta
E prea târziu să-mi cer iertare
De aceea pentru mama mea
Îmi arde-n piept o lumânare.
Iar dacă vremea-mi va veni
Eu plec cu sufletu-mi împăcat
Și eu, o stea pe cer voi fi
Voi fi cu tine, c-altădat’.
Nu mă voi pierde-n depărtări
Voi fi cu tine, mama mea!
Iar ale noastre lumânări
Le va purta fetița mea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și regretul față de mama pierdută. Vorbitorul își amintește de ea cu dragoste și își exprimă regretul că nu i-a spus cât de mult o iubește. Lumânarea simbolizează amintirea vie și dragostea eternă.