Mi-ai fost vecin și cumsecade,
Nu ne-am certat, nu ne-am urât.
Mi-ai fost prieten ca un frate,
De ce n-ai spus că sunt pierdut?
Aveam încredere în tine
Și nu știu alți vecini la fel.
Știai de Dumnezeu prea bine,
De ce n-ai spus nimic de El?
Vecine bun, vecine dragă,
O vorbă dacă mi-ai fi spus,
Ce fericit aș fi în slavă
Și cum ți-aș mulțumi de sus!
Dar vai, stăteam pe-aceeași stradă
Și mă știai că-s păcătos,
Știai că n-aveam mântuire
Și din pedeapsă nu m-ai scos!
Când te chemam la băutură
Spuneai că ești prea ocupat.
De ce n-ai spus atunci în față
Că ce făceam era păcat?
Iar când veneam târziu acasă
Dădeai din cap când mă vedeai.
Puteam să strig, să cânt, să urlu,
Tu tot nimica nu ziceai.
Și mă gândeam… vecin ca tine
În toată lumea nu găsesc.
E bun, simpatic, nu se ceartă,
Cu-asa vecin, să tot trăiesc.
Ai vrut să fii doar cumsecade,
Doar respectat și bun creștin.
Dar tu mergeai pe calea dreaptă,
Iar eu… pe drumul de venin.
Nimic acum nu mai pot face,
Primesc pedeapsa mea în iad
Dar nu uita că sunt aicea,
Că m-ai lăsat mereu să cad.
Spune de-acum la toți să știe
Că ești iertat și mântuit.
Să nu mai faci cum mi-ai făcut mie,
S-ascunzi că ești un pocăit!
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul unui om aflat în iad, care se adresează fostului său vecin, un creștin practicant. Îl acuză că nu l-a avertizat despre consecințele păcatelor sale și că nu l-a îndrumat spre credință, lăsându-l să cadă în păcat.