Cosmin – Cuvinte

Am în minte de la lume mereu aceleași scuze,
se spune cică societatea e zdrobită de educație cu venin dulce,
învățând și examinând caracterul omenesc, rețin că nu-i deloc
mentalitatea de masă, dar negrul ce ne cuprinde în suflete și-n spirit
mă iau cu transpirații când percep corect locuri lângă mine, păi bine,
comunicând indirect cu persoane din jur înțeleg,
parc-așa suntem creați pe Terra, să ne furăm poziții în tranșe, perfect,
ascultăm vocea demonului ce-ndeamnă spre rău,
dar nu spre drept.
Buna treaptă e o muncă grea și dreaptă,
păcat că dacă s-ajunge la un anumit nivel de cinste, răul te-nțeapă.
Ascultăm slava Domnului și rugăciunile părintelui Arsenie,
vad atâția demoni ce veghează pe suflete atât de slabe, nu mă mai sperie.
Răul, nu mi-e frică de tine și te țin cât mai departe de mine, adică de om,
șoapte cu suspine, partea negativă dintr-un atom.
Doamne, numai Tu vezi păcatele noastre și ai puterea de a ne judeca,
atunci cu ale noastre prunci albastre șterse de pe pământ
veghezi și realizezi tot ce e mai corect pe pământ,
însă nu lăsând timpul curgând,
dar cu semne naturale, deci calamități.
Asta-i omenia sinucigașă, am ca idee de bază întreaga țară
și parcă văd valorile umane cum dispar în această țară,
cuprinsă de ură și durere cruntă și gândul după avere,
valoarea unui uman e mai redusă decât o sticlă de vin sau de bere.
Așa că mereu aceleași scuze aud când cânt versuri despre treburi sociale,
morale, spirituale, dar mai ales revoluționare.
Nu mai am cuvinte să descriu ce văd în jur, ce știu,
ce nu mă menține viu, aud șoapte de durere în pustiu,
de noapte târziu, întunericul în noi pătrunde cenușiu,
omul nu va mai exista, nu știu ce-o să fiu.
Am ajuns să-mi fie frică de om, fug de realitate,
nu vreau dreptate, văd prea multe ființe zdruncinate,
frate, vreau să fug de aici, mă feresc de frici și traume
marcate pe semne definitive, eu cred doar în Dumnezeu.
N-am cuvinte lângă copii ce mor de foame, Guvernu’ doarme
plătind din plin sticle de vin, deci se-nfruptă în venin, ce declin!
Închin încă o Cruce că ai mei părinți au mereu capul pe umeri,
mândru într-o familie credincioasă, dar n-am așteptat cel din Cer din totdeauna.
Mama-mi spune să fiu corect în societate,
ca lumea-i rea și grea și ea nu mă poate zdruncina, frate.
Reține, comportamentul uman te lasă fără fracțiuni de a realiza
dacă un individ e rău, dar tu nu o poți afla.
Prin filme Stanley Kubrick îmi văd conștiința mea,
tu nu mă poți niciodată afla,
dar după cum cunoști chipul, nu zici c-am conștiința rea.
O singură dorință, din viață, nimic mai mult,
să văd noile generații pe cale de viitor, să nu văd război,
să fie omul împăcat fără sânge pe cămașa lui Mesia,
la fel așa în România, dar lupt verbal cu morile de vânt, cu fiecare cuvânt
și dansez râzând de viitorul meu crezând doar în mine,
lăsând timpul curgând.
Știu că lumea e pe cale de sfârșit, dar eu țin de viitor,
exact cum mi-a repetat mama atâtea ori,
vad copii victime de un sistem intoxicat ce le strică lor viitorul,
tirani ticăloși acolo ce nu le ținem dorul,
n-au deloc ochi să vadă cum e
să lupți o viață pentru un salariu mizerabil ridicat numai în vorbe.
Alternativa dorinței mele e să ajungă un sfârșit
când Natura se reîntoarce și ne scoate după fața pământului,
să nu mai existe specia umană, nici război,
nici durere, nici ură contra propriilor frați, nici victime,
mereu aceleași scuze a societății, e de vină destinul.
Fac o întrebare mică, ce alegeți, dragoste sau frică?
Nu mai am cuvinte să descriu ce văd în jur, ce știu,
ce nu mă menține viu, aud șoapte de durere în pustiu,
de noapte târziu, întunericul în noi pătrunde cenușiu,
omul nu va mai exista, nu știu ce-o să fiu.
Am ajuns să-mi fie frică de om, fug de realitate,
nu vreau dreptate, văd prea multe ființe zdruncinate,
frate, vreau să fug de aici, mă feresc de frici și traume
marcate pe semne definitive, eu cred doar în Dumnezeu.