Seamus Heaney – Versuri.pro

Moartea Unui Naturalist

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tot anul lanul de in a putrezit în inima
Orașului; verde și greu de cap.
Inul a putrezit acolo, tras în jos de brazde uriașe.
Zilnic se sufoca de căldură în soarele pedepsitor.
Bule făceau gargară delicat, muște
Țeseau un voal rezistent de sunet în jurul mirosului.
Acolo erau libelule, fluturi pătați
Dar cel mai bun era scuipatul cald și gros
Al icrelor de broască ce creșteau precum apa închegată
La umbra malurilor. Aici, în fiecare primăvară
Umpleam borcane de gem cu stropii
Gelificați să-i aranjez pe pervazuri acasă,
Pe rafturi la școală și să aștept și să privesc până
Punctele crescânde plesneau în agili
Mormoloci înotând. Domnișoara Walls ne povestea cum
Broasca-tătic se numește broscoi
Și cum orăcăie și cum broasca-mămică
Face sute de ouă micuțe și astea sunt
Icrele. Puteai prevesti și vremea cu ajutorul broaștelor
Pentru că erau galbene la soare și maronii
În ploaie.
Apoi într-o zi fierbinte când câmpurile erau pline
Cu bălegar în iarbă broaștele furioase
Au invadat lanul de in; m-am ascuns prin garduri vii
De un orăcăit aspru pe care nu-l mai auzisem
Înainte. Aerul se îngroșase cu un refren de bas.
Chiar lângă lan broaște cu burți dezgustătoare erau aplecate
Pe brazde; gâturile lor atârnânde pulsau ca velele. Unele au sărit:
Pocnetul și pleoscăitul erau amenințări obscene. Unele stăteau
Așezate ca niște grenade de noroi, capetele lor prostănace fâsâind.
Mi s-a făcut rău, m-am întors și am fugit. Marii regi de mâzgă
Erau adunați acolo pentru răzbunare și am știut
Că dacă mi-aș fi băgat mâna icrele ar fi apucat-o.

O Gură de Apă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Venea în zori să ia apă, ca un liliac bătrân
clătinându-se peste câmp:
tusea pompei, larma făcută de găleată
și lentul diminuendo, în timp ce se umplea
o anunțau. Îmi amintesc șorțul gri,
îmi amintesc smalțul sărit din buza găleții,
vocea ca un scârțâit
precum cel din încheieturile pompei.
Nopțile în care-o lună plină se ridica
peste casă, peste acoperișul ei și cădea
înapoi pe fereastră, în apa de pe masă.
Din care-am luat acum să beau din nou, încercând să
fiu credincios vorbelor scrise
pe cana ei, Amintește-ți Dăruitorul, aproape șterse.

Schele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Zidarii, înainte să înalțe-o clădire către stele,
Sunt atenți și-au grijă de platforme și de schele.
Se-asigură că scările sunt bine proptite pe picioare,
Iar scândurile temeinic amarate și cu lemnul tare.
Totuși, acestea-s îndepărtate când lucrarea-i gata,
Ivindu-se pereții puternici și albi, duri ca piatra.
Astfel, dragă, dacă uneori ți se pare că se prăbușesc
Vechile punți dintre noi, acceptă-acest fapt firesc.
Nu te teme. Putem lăsa schelele să cadă-n noroi,
Încrezători în zidul ridicat de amândoi.

La Mure

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Spre sfârșitul lui august, după ploile grele și soarele
de-o săptămână, se coceau murele.
La început doar una, un cocoloș mov, strălucitor
printre altele, roșii, verzi, tari ca niște noduri.
O mâncai și dulce îi era carnea
ca sângele îngroșat: sângele verii în ea
lăsând pete pe limbă și poftă de cules.
Cele roșii s-au înnegrit și pofta ne-a trimis
cu bidoanele pentru lapte, toate oalele și cutiile
până unde mărăcinii zgârâiau și iarba udă ne albea cizmele,
În jurul izlazelor, câmpurilor de porumb, rândurilor de cartofi
am răscolit tufele și am cules până am umplut vasele.
Până când pe fund s-au adunat cele verzi și deasupra, stropi
negri, boabe mari, coapte, luceau ca o grămăjoară de ochi.
Mâinile usturau, palmele lipicioase ca ale lui Barbă Albastră.
Pe cele bune le-am ascuns în staul și ne-am văzut de treabă.
Când troaca s-a umplut, am găsit pe ea o crustă,
înfiptă-n prada noastră, o ciupercă gri-șobolan.
Și sucul se-mpuțise, odată luate de pe locul lor, din cârg,
Fructele se amărau. Întotdeauna îmi venea să plâng,
nu era drept. Toate acele tinichele minunate,
umplute-acum cu scârboșenii. Speram că o să țină, în fiecare an,
de fapt, știind că nu se poate.

Sfântul Kevin și Mierla

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Erau Sfântul Kevin și mierla.
Sfântul e în genunchi, brațele-ntinse,
înăuntrul chiliei, dar chilia e strâmtă, așa.
că o mână și-o scoate afară, prin ferestruică,
țeapănă ca o grindă, iar o mierlă se lasă-n
palma lui și-și face cuib acolo.
Kevin simte ouăle calde, mica răsuflare,
căpșorul ascuns între pene, ghearele și
simțindu-se prins în rețeaua eternă a vieții,
e cuprins de milă: acum trebuie să-și țină palma
ca pe-o creangă afară sub soare și-n ploaie, atâtea
săptămâni cât s-apară micuții, să prindă aripi și să zboare.

Și pentru că acum toate-s doar imaginate,
imaginează-ți că ești Kevin. Cum e?
senin sau în agonie tot timpul,
de la gât până jos, în brațele rupte de chin?
I-au amorțit degetele? Își mai simte genunchii?
sau s-a târât prin el pustiul, ochiul
închis de sub pământuri? E vreo distanță în mintea lui?
Singur, oglindindu-se clar într-un râu adânc de iubire
„Să te nevoiești și să nu cauți răsplată”, se roagă.
și o rugăciune îi e tot trupul,
pentru că și-a uitat sinele, a uitat de pasăre,
și chiar lângă râu, i-a uitat numele.

Copil De Aruncat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când s-a aprins lampa,
un gălbenuș de lumină
în fereastra din spate,
copilul din șopron
și-a lipit ochiul de o spărtură –.
Micuțule băiat de coteț,
cu fața subțire ca luna nouă
de neuitat, imaginea ta
din fotografii a trecut strălucind
ca un șoarece pe podeaua minții mele.
Micuțule om-lună,
ținut într-un coteț, credincios,
acolo, la capătul curții,
forma ta fragilă, luminoasă,
fără greutate, tulbură praful,
pânzele de păianjen, găinațul vechi
de sub stinghii
și mirosurile uscate ale resturilor
pe care ți le întindea printr-o trapă
dimineața și seara.
După sunetul pașilor ei, liniște;
vegheri, lungi singurătăți, posturi,
lacrimi necreștinate,
o complicată iubire a luminii.
Dar acum vorbești în sfârșit.
cu o mimică străină,
ceva dincolo de răbdare,
absența impenetrabilă, fără cuvinte,
a distanțelor lunare
s-a păstrat deasupra iubirii.

Lămuriri

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Când toţi ceilalţi ai casei erau la liturghie
Eram numai al ei – noi curăţam cartofi.
Spărgeau tăcerea, căzând unul câte unul
Ca stropii de-oţel de pe electrozii de sudură.
Un fragil confort se insinua-ntre noi, lucruri împărtăşite
Sclipeau în căldarea cu apă rece şi limpede.
Alţi cartofi cădeau. Clipocirile plăcute, senina simplitate
A muncii celuilalt ne menţineau prezenţi în realitate.
Apoi, în vreme ce lângă patul ei preotul
Cădelniţa şi psalmodia rugi pentru muribund,
Iar noi suspinam ca apele curgând pe prund,
Îmi amintesc capul ei înclinat spre capul meu,
Respiraţia ei în mine şi cuţitele noastre fluide-n pâine –
Apropiat nespus de ea-s în viaţa care-mi mai rămâne.

Metroul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noaptea, în stația umedă de metrou / Când ultimul tren a plecat, înghețat sloi, / ... →

Ținutul De Mlaștină

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Noi nu avem preerii care să taie
Un soare uriaș în două, pe-nserate –
Pretutindeni văzul acceptă
Orizontul încercuitor.
Și e atras în ochiul de ciclop
Al unei berete. Ținutul nostru, neînconjurat de nimic,
E o mlaștină care se tot coace
Între priveliștile soarelui.

Un Câine Urlă în Seara Asta în Wicklow, De Asemenea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În memoria lui Donatus Nwoga.
Când ființele umane au aflat de moarte
Au trimis câinele la Chukwu cu un mesaj:
Au vrut să fie lăsați înapoi în casa vieții.
N-au vrut să sfârșească pierduți pentru totdeauna
Ca lemnul ars dispărând în fum
Sau cenușă suflată de vânt până nu mai e.
În loc de asta, și-au văzut sufletele într-un stol la amurg
Croncănind și îndreptându-se spre aceleași culcușuri vechi
Și aceleași aere luminoase și întinderi de aripi în fiecare
dimineață.
Moartea ar fi ca o noapte petrecută în pădure:
La prima lumină ei ar fi înapoi în casa vieții.
(Câinele era destinat să-i spună toate astea lui Chukwu.).
Dar moartea și ființele umane au luat al doilea loc
Când a tropăit de pe cărare și a început să latre
La alt câine în plină zi pur și simplu lătrând
Înapoi la el de pe malul îndepărtat al unui râu.
Și așa broasca râioasă a ajuns la Chukwu prima,
Broasca ce a auzit fără să vrea la început
Ceea ce câinele era destinat să spună. „Ființele umane, ”
a spus
(Și aici broasca a fost absolut de încredere),
„Ființele umane vor ca moartea să dureze pentru totdeauna. ”.
Apoi Chukwu a văzut sufletele oamenilor în păsări
Venind spre el ca puncte negre dinspre apus
Spre un loc unde nu ar exista nici culcușuri nici copaci
Nici vreo cale înapoi spre casa vieții.
Iar mintea i s-a înroșit și întunecat deodată
Și nimic din ceea ce câinele i-ar fi spus după aceea
Nu i-ar fi schimbat viziunea. Mari șefi de trib și mari iubiri
În lumină ștearsă, broasca râioasă în noroi,
Câinele urlând toată noaptea în spatele casei cadavrelor.