Roberto Bolano – Versuri.pro

Învață-Mă Să Dansez

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Învață-mă să dansez, să învârt cu mâinile mele fuiorul norilor, să-mi încolăcesc picioarele printre ale tale, să conduc o motocicletă prin nisip, să pedalez pe bicicletă printre străzile imaginației, să apar într-o fotografie nemișcată ca o statuie de bronz și într-un colț al unei matrici să fiu un chiștoc de țigară.
Printre reflectoarele albastre din sufragerie să mi se vadă fața, un rimel negru picurând printre gene, iar tu, o să vezi o constelație de lacrimi pe obrajii mei, și vei fi tentat să fugi.
Învață-mă să-mi lipesc trupul de rănile tale, învață-mă să-ți țin inima pentru puțin timp în palmă, să-mi desfac picioarele ca florile deschise pentru vânt, pentru ele însele, ori pentru roua zorilor. Învață-mă să dansez, în seara asta vreau să țin pasul cu tine, să deschid ferestrele podului, să plâng în singurătatea ta în timp ce de sus ne uităm la mașini, camioane, autostrăzi pline de poliție, accidente și mașini în flăcări.
Învață-mă să-mi desfac picioarele și să le leg de mânerele patului, să-mi oglindesc isteria în ochii tăi. Mângâie-mi părul și sărută-mi frica cu buzele tale care au rostit atâtea blesteme, au sădit atâta umbră. Învață-mă să dorm, acesta este sfârșitul.
Această poezie este dorința mea-ngrozită, a celei ce îi este frică, dar vrea să trăiască liberă, și care îți cere ție, cel de care s-a îndrăgostit s-o învețe să trăiască descătușată, să o elibereze și să facă dragoste cu ea pentru a-și găsi liniștea.
Enseñame a bailar.
Roberto Bolaño.
Enséñame a bailar, a mover mis manos entre el algodón de las nubes, a estirar mis piernas atrapadas por tus piernas, a conducir una moto por la arena, a pedalear en una bicicleta bajo alamedas de imaginación, a quedarme quieta como estatua de bronce, a quedarme inmóvil fumando Delicados en ntra. esquina.
Los reflectores azules del salón van a mostrar mi rostro, goteado de rimmel y arañazos, ustedes van a ver una constelación de lágrimas en mis mejillas, voy a salir corriendo.
Enséñame a pegar mi cuerpo a tus heridas, enséñame a sostener tu corazón un ratito en mi mano, a abrir mis piernas como se abren las flores para el viento para sí mismas, para el rocío de la tarde. Enséñame a bailar, esta noche quiero seguirte el compás, abrirte las puertas de la azotea, llorar en tu soledad mientras desde tan arriba miramos automóviles, camiones, autopistas llenas de policías y máquinas ardiendo.
Enséñame a abrir las piernas y métemelo, contén mi histeria dentro de tus ojos. Acaricia mis cabellos y mi miedo con tus labios que tanta maldición han pronunciado, tanta sombra sostenido. Enséñame a dormir, esto es el fin.
Este poema es la petición de alguien aterrorizado, que tiene miedo pero quiere vivir libre, y que le pide a su acompañante que le enseñe a vivir libremente, que la libere y que le haga el amor con el fin de encontrar la paz.

Detectivii Rătăciți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Detectivi rătăciți în orașul-fantomă,
Le-am ascultat gemetele,
Le-am auzit pașii în Teatrul de Păpuși,
O voce care răzbate ca o săgeată.
Cafenele și parcuri umbrite
Pe care le frecventam în adolescență.
Detectivii care privesc
Palmele lui desfăcute,
Soarta pătată cu propriul sânge.
Și tu nu poți măcar să-ți amintești
Unde aveai rana,
Măștile pe care le-ai iubit cândva,
Femeia care ți-a salvat viața.
Los detectives perdidos en la ciudad oscura.
Oí sus gemidos.
Oí sus pasos en el Teatro de la Juventud.
Una voz que avanza como una flecha.
Sombra de cafés y parques
Frecuentados en la adolescencia.
Los detectives que observan
Sus manos abiertas,
El destino manchado con la propia sangre.
Y tú no puedes ni siquiera recordar
En dónde estuvo la herida,
Los rostros que una vez amaste,
La mujer que te salvó la vida.

Fantoma Ednei Lieberman

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În cele mai întunecate clipe te vizitează
iubirile tale pierdute.
Poteca de pământ care duce la azil
se deschide din nou ca ochii
Ednei Lieberman,
cum numai ochii ei puteau
să privească deasupra orașelor
și să strălucească.
Și luminează iar pentru tine
ochii Ednei
în spatele scânteii de foc
care, înainte, era cărarea de pământ,
calea străbătută noaptea,
dus-întors,
odată și încă odată,
Întâlnindu-i sau poate
căutându-ți umbra.
Și te trezești într-o liniște desăvârșită
dar ochii Ednei
sunt tot acolo.
Între Lună și vârtejul de foc,
citindu-și poeții mexicani
preferati.
„Și pe Gilberto Owen,
oare l-a citit?”
se întreabă buzele tale șoptit,
bănuiește respirația ta
și sângele tău care pâlpâie
ca lumina unui far.
Dar ochii ei sunt farul
care îți străpunge tăcerea.
Ochii ei sunt asemenea unei cărți,
o enciclopedie,
hărțile purului coșmar.
Și sângele tău luminează
rafturile cu cărți, scaunele
cu cărți, podeaua
plină de cărți stivuite.
Dar ochii Ednei, ei,
doar pe tine te caută,
ochii ei sunt cartea
cea mai citită.
Destul de târziu ai înțeles
dar nu contează.
Te întorci în vis, îi atingi mâinile,
și ai totul.
El fantasma de Edna Lieberman.
Roberto Bolaño.
Te visitan en la hora más oscura
todos tus amores perdidos.
El camino de tierra que conducía al manicomio
se despliega otra vez como los ojos
de Edna Lieberman,
como sólo podían sus ojos
elevarse por encima de las ciudades
y brillar.
Y brillan nuevamente para ti
los ojos de Edna
detrás del aro de fuego
que antes era el camino de tierra,
la senda que recorriste de noche,
ida y vuelta,
una y otra vez,
buscándola o acaso
buscando tu sombra.
Y despiertas silenciosamente
y los ojos de Edna
están allí.
Entre la luna y el aro de fuego,
leyendo a sus poetas mexicanos
favoritos.
¿Y a Gilberto Owen,
lo has leído? ,
dicen tus labios sin sonido,
dice tu respiración
y tu sangre que circula
como la luz de un faro.
Pero son sus ojos el faro
que atraviesa tu silencio.
Sus ojos que son como el libro
de geografía ideal:
los mapas de la pesadilla pura.
Y tu sangre ilumina
los estantes con libros, las sillas
con libros, el suelo
lleno de libros apilados.
Pero los ojos de Edna
sólo te buscan a ti.
Sus ojos son el libro
más buscado.
Demasiado tarde
lo has entendido, pero
no importa.
En el sueño vuelves
a estrechar sus manos,
y ya no pides nada.
Foto: Edna Lieberman

Muză

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Era mai frumoasă decât soarele și eu nu împlinisem încă șaisprezece ani. Au trecut douăzeci și patru de ani și ea se află încă lângă mine. Uneori o văd urcând pe munți: este îngerul păzitor al rugăciunilor noastre. Este visul care se întoarce cu promisiunea cântând la flaut. Flautul care ne adună și care ne risipește.
În ochii ei văd chipurile tuturor iubirilor mele trecute. Ah, Muză, protejează-mă, o rog, în zilele cumplite ale nostalgiei mele persistente. Să nu te îndepărtezi niciodată de mine. Privește pașii mei și pașii fiului meu Lautaro. Lasă-mă să simt iar vârfurile degetelor tale fine umblând prin vertebre-mi, înălțându-mă, când totul este întunecat, când totul este pierdut. Să aud iar flautul tău.
Sunt iubitul tău credincios, deși uneori somnul mă desparte de tine. Ești și regina viselor. Ai prietenia mea în fiecare zi și într-o zi prietenia ta mă va ridica din pustiul uitării. Ei bine, chiar dacă vii când eu nu voi mai fi, în adâncul sufletului suntem prieteni de nedespărțit. Muză, te voi urma pretutindeni. Te-am văzut pe paturile de spitale și în rândul deținuților politici. Te-am văzut în ochii fioroși ai Ednei Lieberman și pe aleile oamenilor înarmați. Tu mi-ai cusut aripile în înfrângere și la pământ mi-ai pansat rănile.
Relațiile bolnave și cruzimea au făcut parte din viața mea. Și chiar dacă anii trec și Roberto Bolaño din Alameda și Biblioteca de Cristal se învechesc, amorțesc, devin mai nesemnificativi și mai bătrâni, tu vei rămâne la fel de frumoasă. Mai mult decât soarele și stelele. Muză, te voi urma pretutindeni. Îți adulmec urmele strălucitoare prin noaptea ce nu se mai face zi. Indiferent de vârstă sau de boală. Indiferent de durerea sau de sacrificiul pe care trebuie să-l fac pentru a te urma. Pentru că doar cu tine pot traversa și pluti în eter, prin pustiu și voi găsi mereu ușa pe unde să-l scot pe Himera, pentru că ești cu mine, Muză, mai frumoasă decât soarele și mai strălucitoare decât stelele.
Musa.
Roberto Bolaño.
Era más hermosa que el sol y yo aún no tenía dieciséis años. Veinticuatro han pasado y sigue a mi lado. A veces la veo caminar sobre las montañas: es el ángel guardián de nuestras plegarias. Es el sueño que regresa con la promesa y el silbido. El silbido que nos llama y que nos pierde. En sus ojos veo los rostros de todos mis amores perdidos.
Ah, Musa, protégeme, le digo, en los días terribles de la aventura incesante. Nunca te separes de mí. Cuida mis pasos y los pasos de mi hijo Lautaro. Déjame sentir la punta de tus dedos otra vez sobre mi espalda, empujándome, cuando todo esté oscuro, cuando todo esté perdido. Déjame oír nuevamente el silbido.
Soy tu fiel amante aunque a veces el sueño me separe de ti. También tú eres la reina de los sueños. Mi amistad la tienes cada día y algún día tu amistad me recogerá del erial del olvido. Pues aunque tú vengas cuando yo vaya en el fondo somos amigos inseparables.
Musa, a donde quiera que yo vaya tú vas. Te vi en los hospitales y en la fila de los presos políticos. Te vi en los ojos terribles de Edna Lieberman y en los callejones de los pistoleros. ¡Y siempre me protegiste! En la derrota y en la rayadura.
En las relaciones enfermizas y en la crueldad, siempre estuviste conmigo. Y aunque pasen los años y el Roberto Bolaño de la Alameda y la Librería de Cristal se transforme, se paralice, se haga más tonto y más viejo tú permanecerás igual de hermosa. Más que el sol y que las estrellas.
Musa, a donde quiera que tú vayas yo voy. Sigo tu estela radiante a través de la larga noche. Sin importarme los años o la enfermedad. Sin importarme el dolor o el esfuerzo que he de hacer para seguirte. Porque contigo puedo atravesar los grandes espacios desolados y siempre encontraré la puerta que me devuelva a la Quimera, porque tú estás conmigo, Musa, más hermosa que el sol y más hermosa que las estrellas.

Ploaia

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plouă și îmi spui că norii par să plângă.
Mai târziu îți acoperi gura și grăbești
pasul. Ca și cum norii aceștia dezgoliți ar plânge?
Imposibil. Dar atunci, de unde toată furia aceasta,
această disperare care ne va purta pe toți în Iad?
Natura ascunde unele dintre farmecele sale
în mister, fratele ei vitreg. La fel și acest amurg
pe care îl consideri asemănător cu înserarea sfârșitului lumii,
mai curând decât crezi îți va părea însingurat,
un amurg melancolic, un înserat de singurătate pierdută
în amintire, iar în oglindă, natura. Ei bine,
o vei uita. Nici ploaia, nici plânsul, nici pașii tăi
care răsună în drumul pietrei stâncii nu mai contează.
Acum poți să plângi și să-ți lași chipul să se răsfire
ca untdelemnul bărcilor parcate de-a lungul
Portului Maritim. Dar pe tine nu te poți pierde.
Llueve y tú dices es como si las nubes
lloraran. Luego te cubres la boca y apresuras
el paso. ¿Como si esas nubes escuálidas lloraran?
Imposible. Pero entonces, ¿de dónde esa rabia,
esa desesperación que nos ha de llevar a todos al diablo?
La Naturaleza oculta algunos de sus procedimientos
en el Misterio, su hermanastro. Así esta tarde
que consideras similar a una tarde del fin del mundo
más pronto de lo que crees te parecerá tan sólo
una tarde melancólica, una tarde de soledad perdida
en la memoria: el espejo de la Naturaleza. O bien
la olvidarás. Ni la lluvia, ni el llanto, ni tus pasos
que resuenan en el camino del acantilado importan;
Ahora puedes llorar y dejar que tu imagen se diluya
en los parabrisas de los coches estacionados a lo largo
del Paseo Marítimo. Pero no puedes perderte.