Petre Ghelmez – Versuri.pro

La Seceriș

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Treceau albi pe ceruri nori lungi ca gâtul de cocori
Sunând strune de viori și mă strămutau furiș într-un fel de luminiș
Vara-n drum la seceriș.
Maica galbenă lumina din pământ creștea albina miere coaptă și rășină îndesată pe sub zări până pe la subsuori până-n ochi până-n sprâncene pe sub piele pe sub gene.
Prin ciorapii groși de lână usturime mâncărime de pleavă și de țărână și de greieri răgușiți
De prin miriști și arșiți pe sub soarele molâu numai solzi de spin de grâu.
Numai boabe tari ca piatra să ne lumineze vatra eu tot mic sub spicul des cât o boabă de orez ce să dea de-a berbeleacul vreau să aflu mai ales unde cântă pitpalacul.
Rugi mor prin mor săgetați pe la chindie de-un fulger de ciocârlie gușterii din iarba grasă își scot capul de mireasă ca li s-a uscat prin gură limba de-atâta căldură.
Prin țărâna de cenușă pașii mei mititeii frig ca pasărea-n țeapă și lasă tipăritura sub atâta foc și zgură un călcâi un călcâi.
Ca luceafărul dintâi și cinci degete-n inele cu coroana lor de stele arde soarele topește fața zărilor mă crește fața zărilor mă crește.
Lasă-mă tu față rea sub lumina verii grea printre maci și gherghinari? nu mă duc la ape mari lasă-mi anii care-mi plac într-un cuib de pitpalac.
Lasă-mi zilele și glasul lasă-mi pasul lasă-mi ceasul într-un bob aprins de grâu să mă-ngroape pan’ la brâu în izvor fără căldură tot copil naiv și pur.
Ah de unde să fi știut că ești surdă că sunt mut că-ntre noi e-o apă albastră fața zărilor că nu te-aș mai fi strigat acu te-aș mai fi strigat acuuuuuuu..

Lauda Limbii Române

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lasă-mă în patria de cuvinte,
Acum să colind
În patria de cânturi, de șoapte, de murmure,
Cerul și pământul,
Într-o rostire de gând
Cu brâu de aur dulce să le cuprind,
Înțelesuri din veac,
Și de-acum,
Pe crestele-albastre-ale timpului,
Neostenite să dăinuie.
Lasă-mă, dragostei mele de tine,
De țară, de mumă, de frate, de zbor să-i zic dor.
Lasă-mă răzimat în ușile graiului,
Să plutesc ca pe-un nor,
Dealuri de sunete să urc, să cobor,
Din gura pădurii,
Până la gura câmpului, muntelui, raiului.
Lasă-mă, focul ideii,
Pe plaiul acesta-nstelat, să-l ridic spre cuprindere.
Necuprinsului
Margini să-i fac!
Cuprinsului.
Nemărginire și martor să-i fiu!
O, cât de bogat, cât de sărac
Este sufletul meu în învăpăiata aprindere
Ce aproape — adevărul din limba vorbită, ce viu!
Piară munții, piară câmpiile,
Piară stejarii și apele,
Piară, de vor, ele însele, pietrele!
Nimic, încă, de-ar fi,
Sub privire să nu ne rămână,
Ne-am înălța iarăși — turnuri spre soare — vetrele,
Din puterea aceasta, pururea nouă stăpână,
Prea curată, biruitoarea-ntru cântec,
Patria din laptele mamei – limba română.

Orfeu În Cetatea De Pământ

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

1.
Cosmos plângând.
Pământ fără văz, pământ fără auz,
Pământ fără cuvânt,
Noapte de umbră, noapte de ceață, noapte de carne,
Noapte de timp
Cu ochiul sărat al luminii
Înlăuntru răsfrânt.
Pământ fără cântec, fără murmur și fără durere,
Tată pe care nimeni nu-l dăruie,
Mumă pe care nimeni n-o cere.
Pământ cu secunda neînduplecată,
Ceasornic în care îngerul nu se-arată.
Noapte de sunet, noapte de piatră și de cucută,
Nemărginire
Cu limba clopotelor mută.
Stea de-ntuneric și de țărână
Cu unghia pe cumpăna lumii stăpână.
Unde e jos, Unde e sus?.
Pământ înotând în umbroase albușuri
Fără de răsărit și apus.
Noapte de oase, noapte de cartilagii și sânge.
Materie ce se naște din sine,
Pentru sine,
Și plânge, și plânge, și plânge..
2.
Transfigurare.
Dați-i genele de ape,
De iubire să nu scape..
De iubire să nu scape..
De iubire să nu scape..
Dați-i ochii verzi de frunză,
Poarta lumii s-o pătrundă..
Poarta lumii s-o pătrundă..
Poarta lumii s-o pătrundă..
Dați-i fruntea de sudoare,
Să se-ntunece de soare..
Să se-ntunece de soare..
Să se-ntunece de soare..
Din spinarea dimineții,
Dați-i firul lung al vieții..
Dați-i firul lung al vieții..
Dați-i firul lung al vieții..
Dați-i spada-n mâna stângă,
Și să râdă, și să plângă..
Și să râdă, și să plângă..
Și să râdă, și să plângă..
Și mai dați-i, dintr-o parte,
Somnul ce se chiamă moarte..
Somnul ce se chiamă moarte..
Somnul ce se chiamă moarte..
Slava lui sfarmă-o-vom,
Dați-i numele de om..
Dați-i numele de om..
Dați-i numele de om..
3.
Lupta spiritului cu materia.
– Legea mea este zborul! Nu te știu,
Nu te cunosc!
Numai zburând pot gusta din eternitate!.
– Orice zbor, orice zbor
Trebuie să pornească dintr-o cetate!.
– Stau de vorbă cu stelele,
Galacticii sori prieteni îmi sunt!
Port căpățâna Universului
Într-o singură mână!.
– Universul e fruntea ta de țărână!.
– Numele meu e: libertate!
Dragostea mea e: nemărginire!.
– Doar marginile, doar marginile
Pot întrupa adevărata iubire!.
– Mă dezleg de tine!
Mă dezleg de propria-mi greutate!.
– De tine însuți să te dezlegi nu se poate!.
– Prinț fără trup
Voi dăinui în cetatea unui cuvânt!.
– Cuvântul are turnuri și porți de pământ!
Turnuri și porți de pământ!.
4.
Oglindire.
Aplecată întru sine
Arde fața mea întoarsă,
Dincolo de rău și bine
Doar lumina se revarsă.
Nemișcare-i, și blândețe,
Ceruri lungi și necuprinse,
O de-a pururi tinerețe
Cu privirea ei mă ninse.
Văzul – ochiul nu-l atinge,
Sunet viu auzul n-are,
Lumea zace-ntr-o meninge
Ca o brumă-n așteptare.
Nici o urmă nu s-alege,
Nici un val și nici o formă,
Nevăzutul este rege,
Umbra – fața lui enormă.
Toate sunt și nu sunt încă..
Mâna mea netulburată,
Doar un semn făcând în stâncă
Altă mână îmi arată.
Gândul – un alt gând colindă,
Chipul lui de-ar fi să doară
Ar cădea ca-ntr-o oglindă
Și m-ar naște-a doua oară.
5.
Invazia realului.
Au sărit din țâțâni porțile ochilor mei
Și-n cetatea mea au năvălit păsările și pietrele văzute,
Corăbiile și avioanele de vânătoare urlând,
Fumul plopilor alinați pe alei
Și plopul fumului curgând transparent către cer
Din acoperișurile crematoriilor.
Făpturile văzului meu, mai întâi, mă devorară.
S-au spart ferestrele auzului meu,
Și-n cetatea mea au intrat armatele sărate-ale plânsului,.
Țipetele femeii născând,
Și hohotele de râs ale fetelor tinere,
Ca o rupere de zăpadă în munți.
Făpturile auzului meu, mai întâi, mă devora.
S-au prăbușit turnurile mirosului meu
Și-n palatul cetății mele
Duhnește a copil proaspăt născut,
A trup de câine mort,
A sudoare cerească de levănțică,
A sânge proaspăt de iarbă strivită-n copitele cailor,
A carne de om ars pe rugurile atomice ale veacului.
Făpturile mirosului meu, mai întâi, mă devora.
S-au dezgrădinat papilele gustului meu
Și-n cetate au început să danseze
Țapii veseli ai strugurelui copt,
Cobrele vineții ale mustului de cucută..
Făpturile gustului meu, mai întâi, mă devora.
Prin rănile degetelor mele, câte zece de-odată,
Pietrele-mi plouă în suflet, zdrobindu-l,
Aricii de foc mi se rostogolesc prin sânge-nroșindu-l,
Stelele de mare îmi acoperă trupul
Cu lumina lor sticloasă-nălbindu-l.
Făpturile pipăitului meu, mai întâi, mă devora.
Ah, paznicii, paznicii – îndurerații complici
Cu pietrele văzute, cu țipetele femeii născând,
Cu aburul sudorii de levănțică,
Rude cu strugurii copți, cu aricii și steaua de mare,
La fiecare poartă a cetății – trădându-mă!.
6.
Îmblânzirea prin logos.
Zic piatră și buzele mele
Se mânjesc de sângele pietrelor.
Zic fluture și văzduhul întreg
Naște omizi cu aripi de faraoni
Rătăcind prin nisipul clepsidrei.
Zic strugure și zeama dulce a strugurelui
Îmi curge pe piept prefăcându-se-n vin.
Mistrețul sparge cu fildeșul colțului său veninos
Carapacea cuvântului mistreț.
Și carnea mi se învinețește pe frunte
Luând forma copitelor.
Cornul rinocerului
Sfârtecă pielea cuvântului rinocer,
Și-n răsuflarea râtului râios îmi seacă pădurile.
Furnicile, lăcustele, șoarecii de câmp și hârciogii
Rod gratiile cuvintelor furnică, lacustă,
Șoarece de câmp și hârciog,
Devorând boabele de grâu ale lumii.
Calc pe coji de cuvinte, dorm pe coji de cuvinte,
Strivit de fauna cotropitoare
A turmelor evadate din templul geometriilor pure.
Fără cuvântul sânge – sângele se decolorează.
Fără cuvântul munte – muntele se sufocă.
Fără cuvântul dragoste – dragoste nu există.
Trosnesc oasele craniului meu
Între fălcile boabelor de nisip
Cărora le-am uitat numele.
Sfredelite sunt pupilele ochilor mei
De glonțul păsărilor
Tras și ochit
Din colivia strivită a cuvântului pasăre.
Singur, în pădurea de sunete,
Îmblânzesc bizonii, hiena și leopardul,
Șarpele și vulturul suspendat,
Trăgându-le pe cap pielița subțire
A cuvintelor bizon, hienă, leopard,
Șarpe și vultur suspendat, ocrotit
De magneții unor existențe ce nu există.
7.
Starea de văz.
Singurul organ al ființei mele e văzul.
Numai văzând pot exista.
Sunt, mie însumi,
Ochi înlăuntru
Și ochi înafară.
Nu-mi zdrobiți mâinile! Fiecare falangă
A mâinilor mele este un ochi.
Nu-mi retezați umărul!
Fiecare umăr al meu
Este un ciorchine de ochi.
Nu-mi secerați ochiul frunții,
Și nici rotunda lentilă de calcar,
A genunchiului meu n-o secerați!
Se vor frânge uneltele voastre
De oțel, de piatră și de cucută,
În razele văzului meu multiplicat.
Fiecare vertebră a șirei spinării mele
E un ochi
Înspre cer și-nspre pământ
În același timp îndreptat.
Văd, prin coloana mea vertebrală,
Cerul de dincolo de cer,
Și pământul de dincolo de pământ.
Pielea trupului meu
O întinsă, o incendiată retină
De întâmplările veacului este.
Ca-ntr-o sferă de platină,
În pupilele, ochiului meu,
Plutesc cele văzute
Și cele nevăzute încă.
Lumea din vedere se naște
Și moare din nevedere.
Când vederea mea se termină înafară,
Vederea mea
Înlăuntru începe.
Înlăuntru este oriunde,
În afară, de asemenea, oriunde se afla.
Văd cu sângele meu,
Văd cu auzul meu,
Văd cu mirosul, cu gustul și cu pipăitul meu.
Văd cu magneții dureroși ai cântecului meu.
În rotunda,
Incandescenta orbită a văzului meu,
Lumea – o continuă naștere este.
8.
Hypnos.
Dorm în sine împăcate
Două margini de cetate..
Două margini de cetate..
Una-i marginea din vis,
Alta-i scrumul lumii scris..
Alta-i scrumul lumii scris..
În oglinda unui prund,
Oase, gânduri – își răspund..
Oase, gânduri – își răspund..
În același trup născut,
Două morți și-un început..
Două morți și-un început..
Doar un greier, fără vrere,
Se zidește din tăcere..
Se zidește din tăcere..
Și din noaptea lui străină
Umple ora cu lumină..
Umple ora cu lumină..
Frunți și ziduri nepătrunse
Dorm, cu somnul lumii unse..
Dorm, cu somnul lumii unse..
9.
Omul multiplicat.
Sunt cel ce sunt. Marea mea putere
Constă în marea mea fragilitate.
Nu vă știu, nu vă cunosc!.
Urc piatra muntelui meu de lumină
Rănind-o cu glezna gândurilor însângerate.
Sub fiecare cuvânt – o tăcere.
Sub fiecare pas – o fântână.
Existența mea de mult nu mai există.
Există arborii, luna, piatra și stelele,
Există sângele bursucului și spaima șoarecelui de câmp,
Există pielița moale a mentei sălbatece,
Țipătul lintiței și al boabelor de grâu
Spulberate-n furtunile veacului.
Există aburul țarinii, respirând liniștit după ploaie,
Și carnea aburului de leopard,
Sfârtecat sub roțile trenului
În amurgul de toamnă.
Există balene-argintii ale rachetelor intercontinentale,
Mirosind a ulei rânced de soia,
Pe toate plajele de bonton ale lumii,
Și există urechiușa transparentă a florii de troscot,
Ascultând simfoniile universului.
Însăși existența există!.
Nu-mi tăiați trupul – mă voi înmulți!
Nu-mi ardeți văzul – văz voi deveni!
Nu-mi vânați gândurile – gândurile vânate vă vor vâna!.
Strig în urechea mea dreaptă: „Pantha rhei!”
Și-ar trebui să râd.
Strig în urechea mea stângă: „Pantha rhei!”
Și-ar trebui să plâng.
Din râsul și plânsul meu,
Amândouă deodată,
Am inventat roata veșnic purtătoare-a iubirii.
Pe gâtul ei de lebădă neagră,
Oasele mele de calcar subțire
Pururi vor înflori.
Sunt coloana vertebrală a unui râu
În care nu vă veți putea scălda niciodată.
Mă înmulțesc prin scădere,
Prin adăugire mă scad.
Sunt, când nu sunt,
Și nu sunt, când sunt.
Înnodarea mea întru-creștere
O continuă rupere este.
Nu pe furnică o plâng,
Ci pe mine mă plâng,
Pe autostrăzile veacului de uraniu
Tolba cu lacrimi de foc și de sânge, trăgând-o.
O, Thalassa! Thalassa! Thalassa!
Ca o floare de lotus, pe țărmul tău dureros,
Lumea, din ochiul meu multiplicat,
Mereu va renaște!

Decorarea Îngerului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Domnule colonel, nu-mi agățați, domnule colonel,
Medaliile acestea de bronz fierbinte
Pe aripi!
Nu le merit
Eu n-am ucis pe nimeni,
Domnule colonel!
Eu nici nu știu măcar să trag cu pușcă,
Domnule colonel
Pe cuvânt de onoare, domnule colonel,
Zău, domnule colonel!
Dar colonelul avea ordin să decoreze îngerul.
Îi agață medaliile grele, de bronz,.
La gâtul transparent
Ca lujerul de crin,
Bronzul prinse îndată să sune,
Mai întâi profund,
Precum clopotele de la catedrală,
Apoi subțire, din ce în ce mai subțire,
Până când îngerul începu să pască
Iarba grasă și moale
De pe mormintele celorlalți îngeri,
Și adormi liniștit
La umbra unui brad zdrentuit de lumină.

Fluturii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Vin fluturii, mamă! Coboară
cu aripile lor de ceață ursuză
drept în izvoare, secându-le.
Nu le auzi foșnetul hohotitor
cum năvălește-n văzduh?
Nu le auzi strigătul
cotropit de-ntuneric?
Cad ca topoarele cu muchii grele,
retezând firul de iarbă
sclipitor cum e luna.
Și tu ești singură, mamă!
Și eu sunt singur,
în furtuna aceasta de aripi
prin atâta pustiu neumblat.
Și pasărea aceea galbenă,
pe un pat plutitor este singură
și puiul de cerb e tot singur,
în timp ce aripile fluturilor
prăbușesc peste noi înstelarea.
Vin fluturii, mamă!
S-așază pe case
cu picioarele lor de sârmă
carbonizată. Sug din otrava
florilor mari, de neon. Cântă
prin arbori, bătând din aripile
largi, cum bat cocoșii-n amurg.
Spicele se răstoarnă
pe mal cu găturile spintecate
Vulturii cad înghețați
ca butucii în pădure.
Câinele se zbate în lanț, vinovat,
iar eu număr luceferii de foc
ce se sparg în fereastră.
Vin fluturii, mamă! Nunta
lor se petrece în taină
la izvoarele nopții de ceară.

Shopping

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ar trebui să mă bucur…
A crescut prețul cărților
Odată cu prețul legumelor, al morcovilor,
Al verzelor cu ochii albaștri și verzi,
Al guliilor și-al purecilor domestici,
Transfigurați în sămânță de ceapă.
Începe și poezia (În – cepe!) să aibă un preț!
(În curând și-un gust!).
Totdeauna, bine și cu multă grijă tranșată,
Își sporește valoarea:
Cinci mii de lei – gramul de poezie macră!
Opt sute – suta de grame de poezie cu oase!
(Pulpele de poezie se vând pe dolari!)
Nu ocoliți antricoatele sonetelor clasice!
Sunt demodate, dar atent rumenite în cuptorul electric,
Ori fasonate-n aspic și stropite cu vin de Burgundia,
(Roșu!)
S-ar putea să vă redeștepte pofta de maraton.
Nu consumați creier, inimi sensibile și ficat poetic!
Nu ținem! Organele vitale sunt destinate mărcii germane,
Și lirei sterline, oricum, mult mai stabile,
În furtuna magnetică din abatoarele marilor burse.
Păcat de momițe!.. De măduvioarele haiku-urilor!
Sunt concentrate, dar prea puține.
Ar avea mare căutare pe piața yenului japonez!.
Scriem „cât” cu „â” din a, ci nu „cît” cu „î” din i,
Argument sigur pentru descendența noastră latină,
Păstrând coarnele, copitele și alte câteva mărturii lirice,
În vederea tradiționalei și sigurei lor desfaceri,
În zona rublei și-a carboavelor conservate-n vodkă.
Cu ajutorul Domnului și cu puțin noroc,
Păstrăm acasă veșnicul, veselul troc:
Câteva „săltărețe dactile” și-un „cuvânt potrivit” cu temei,
Pentru o conopidă vârtoasă și doi ardei;
Un pui de poem – pentru un pui de cartof;
Un „all right” resemnat, pentru autohtonul „of”! ;
O „corolă de minuni a lumii”,
Pentru o „coca-cola”,
La marginea râsului, a plânsului și-a glumii..
O rimă din aurul zilelor mari,
Pentru blugi, pentru reiați, pentru șalvari,
Pentru fistic și cadâne cu piciorul moale și ciucur..
Ar trebui să mă bucur… Mă bucur, chiar… Mă bucur!

Ce-a Fost N-a Fost și Iată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ce-a fost, n-a fost, și iată, ce este, încă nu e,
Mai mult eu cred, desigur, în ceea ce va fi,
În clipa-n care, goală, din val te vei ivi,
Regina morții mele, de-a pururea statuie.
Pe jumătate numai, mereu îmi răsări
Făptura ta-nstelată, din undă amăruie,
Pe jumătate numai — și coapsă care suie,
Și umărul, din alge, și sânii sidefii,
Mereu un val te fură.
Te-acoperă un altul.
O pală de-ntuneric pe frunte-ți se răzbună.
Dar eu aștept tot clipa ce spintecă bazaltul
Din nori, să mi te-arunec, pe maluri, o furtună,
Desăvârșită lumii, vânându-ți veșnic saltul,
Și-nzăpezesc sub malul luminii care sună.

Să Recunoaștem Totuși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Să recunoaștem totuși, ni-i dor de-un fir de iarbă,
În veacul de uraniu suntem sentimentali..
Ni-s casele de sticlă, dar noi cum regii pali
Am vrea să ni se-ncurce un fluture în barbă.
Pe câmpuri de asfalturi ies greierii banali,
În viscolul electric cântarea să și-o fiarbă,
Dar cine să-i ia-n seamă, când noi cu-atâta grabă
Zburăm sub parametri atomici ideali..
Tu pune-ți astăzi, dară, o rochie frumoasă,
Să plângă ceru-ntr-însa, iar eu să plâng cât pot.
Când îți voi strânge coapsa ca de statuie arsă,
Pe care-ar vrea-o brațe chiar domnul Savaot
Și vino în pădurea aceasta luminoasă,
Să recunoaștem, totuși, că n-am murit de tot.

Șotron

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Tot mai frumos
îți rostesc numele,
copilărie!
Asta înseamnă
că te iubesc tot mai mult.
Cineva
ne aruncă norii în brațe,
precum mingile.
când mie,
când ție,
din gușile păsărilor,
pe străzile de asfalt colorat.
Te ascult.
În fosforescența amiezei,
fără tulburări,
fără zvon,
umbrele plopilor
ard misterioase și rare…
Și eu am jucat
odată,
cu tine,
șotron…
Lasă-mi,
copilărie,
la masă,
mai lasă-mi,
continentele tale de abur,
incandescente și fără hotare!
Ce dureros e,
ce plăcut, când tresar,
când în șoaptă,
și mai fără atingere,
îți rostesc eu,
copilărie,
numele….
Când steaua își cerne,
în părul nostru de jar,
aprindere veșnică,
veșnică stingere,
razele limpezi
și brumele.

Țara De Unde Vin Călător

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

În țara de unde vin
bărbații-au nume de frunze
și chipuri de zei lucrători,
ei se-nsoară adesea cu flori
cărora le zic femei
redându-le frumusețea ascunsă.
După obiceiuri străvechi
în tot ce zidesc își îngroapă dragostele suave,
pâlpâie seara iubirile lor
ca aurul focului
pe Argeș, pe Olt, pe Târnave.
În țara de unde vin soarele e statornic în dragoste
sărutând în fiece zi
pădurile,
la fel către seară
stelele, luna.
Țara de unde vin călător
e-o țară, e-o țară de dor…