Nicolae Neagu – Versuri.pro

Călătorie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vă voi propune-n astă-seară
o aventură extraordinară:
să luăm din stația „Doi cai”
cel mai albastru tramvai
și să plecăm în voiaj,
fără nici un bagaj
decât doar un măr și-o pară
pentru dinți, să nu ne doară,
niscai suc, ceva compot,
să nu ne uscăm de tot.
Vom merge-n primul sfert de ceas
mai mult la trap, decât la pas,
în minutele următoare
până la „Hai că nu te doare” –
un fel de spital
cu totul și cu totul special,
în care nu se mai folosește
untura de pește,
în schimb, la o lună o dată,
se vaccinează cu înghețată
și ne vom da jos
în punctul numit „Lapte gros”,
undeva, pe strada-ngustă,
unde, cine trece gustă
o salată de langustă.
Dacă tot nu se plătește
vom gusta și noi, firește.
Asta ține loc, se zice,
de motoare și elice,
fiindcă, v-am mai spus eu parcă:
din Obor luăm o barcă
verde-nchis, din lemn și pâslă,
cu catarg în loc de vâslă.
Cel mai greu va fi, se pare,
să decidem în ce mare
vom începe-a naviga.
Aia… nu, ailaltă… ba.
Cineva avea (sau are)
o idee de… culoare,
dar, timid cum știm că e,
vrea doar Marea… Roșie.
Călătorii nu se-mpacă,
nici nu știu ce să se facă,
mai ales că, după hartă,
Marea Roșie e… moartă.
S-o prefere Galbenă?
Nu cumva-i prea fragedă?
Poate… Albă s-o prefere?
Albul însă gheață, ger e!.
Alexandra-abia clipi:
„Eu vreau Marea Mânecii”
care, crede, s-ar afla
lângă istmul Pijama
prins și el, ca-n plasture,
într-un Golf cu Nasture –
cel dintâi navigator
fiind, o vreme, croitor.
El ne-a mai lăsat, astfel,
Marea Blugi, Marea Flanel,
Marea Vestă cu Veston
și Strâmtoarea Pantalon.
Două insule cețoase
n-au fost prinse în atlase
zice-se, deoarece
le-a greșit din foarfece.
— Ești convinsă că-i așa?
— Nu susțin, dar s-ar putea….
din volumul „În orașul Poc-în-plic”

Desen cu Cocostârcul Ix (4)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Deci, nu-l știți pe cocostârcul Ix,
care vine zilnic și la fix
ca să plece, mai apoi, spre seară,
pe poteca verde de la moară,
să revină-a doua zi, din nou,
ca și când ne-ar oferi cadou
propria persoană păpălugă,
care clămpăne și-ndrugă?
Nu-l știți, deci, pe domnul cocostârc,
trăitor prin papură, prin smârc,
care, după masă, fix la cinci,
în șosete roz, fără opinci,
se oprește lângă prag, pe scară,
clămpăne, să știm că e afară,
și ne roagă să-l primim în casă
cu bagajul: un rucsac și-o plasă.
Calcă țanțoș, parc-ar fi pe baltă,
trece dintr-o cameră-n cealaltă
(asta Alexandrei nu-i prea place,
dar îi face semn să-l lase-n pace),
poate lui, de fiecare dată,
i se pare casa mai înaltă
dacă nu cumva nu ține minte
ce-a văzut în seara dinainte
și de-aceea, în sufragerie,
uită ce-a făcut și stă și scrie.
Altfel e drăguț și păpălug.
Scrie greu, dar scrie din belșug.
Pentru ceasul lung de găzduire
lasă câte-o pană amintire –
pana, știți, de moț de cocostârc,
e albastră-n cioc și albă-n sfârc,
și, cum nu se-mpiedică-n hârtie,
face, colosal… caligrafie.
Într-un rând ne-a mai lăsat, îmi pare,
un penar cu chei și cheutoare
și-un desen c-un pui de ghionoaie
șiroind de cât a stat în ploaie.
Ar fi vrut el și-altceva să lase
însă nu știu ce i se-ntâmplase
c-a plecat, degrabă, către seară,
pe poteca verde de la moară.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”

Basmul cu Scufița Roșie (11)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fiți, vă rog, atenți puțin,
până cerul e senin,
că dacă se-ntunecă,
parcă văd, veți spune că
această poveste adevărată
este toată inventată,
iar eu știu precis că nu e.
Deci… Pe-un fir de cărăruie,
într-o bună zi de vară,
tocmai către seară
cobora Scufița-Roșie
dealul către Tata-Moșu.
Am uitat să vă mai zic:
Tata-Moșu-i e bunic.
Are-o casă mică, mică,
între sălcii, pe-o vâlcică,
o grădină
ce-o muncește cu-o albină
și-un tractor
cu elice la motor.
Cam o zi pe săptămână
Tata-Moșu vrea smântână.
De-aia, el, Scufița-Roșie,
merge, sâmbăta, cu coșu,
coș în care, mai aflați,
pune și vreo doi cârnați.
Deci,
în ziua de mai sus,
îi ducea ce-avea de dus
când, deodată, zdupa! zdup!
sare, dintr-un lan, un lup
mare
și cu-o coamă pe spinare,
ca un fel de fierăstrău,
zău!
însă cu o voce mică,
suspinată, subțirică,
să se creadă, zicea el,
că e miel.
Dar Scufița-Roșie n-a
vrut să creadă ce voia.
— Mă, te bat până te rup,
tu ești lup!
i-a șoptit
și, c-un deget îndoit,
pac!
i-a plesnit un bobârnac.
Spune tu că nu e-așa?
și-a pus mâna pe curea.
Stând cu botul în pământ
lupul a scâncit: — Ba sunt!
— Cât timp număr: un, doi, trei,
să dispari din ochii mei!
i-a strigat Scufița-Roșie
și-a lăsat, în iarbă, coșu’.
Pân’ să-nceapă-a număra
lupul nici nu mai era.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”

Desen cu Invenție (18)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aceasta e mașina daga-dug
sau daga-duga-daga, dacă vreți.
Deși, la-nfățișare, pare plug
servește la plantat… cocobureți.
Nu e nici simplă, nici extrem de grea.
Cine-a făcut-o s-a gândit, se pare,
că va mai trebui să umble-n ea,
din timp în timp, când fi-va s-o repare.
De-aceea a făcut-o cum a vrut:
din două roți, un lanț și șase cuie.
Da, roțile se-nvârt cum s-a cerut,
lanțul coboară muntele și-l suie.
iar cuiele se bat cu vârful-n sus
și-oleacă strâmb, ca trei perechi de coarne,
având menirea, cum ați presupus,
de-a n-o lăsa, la deal, să se răstoarne.
Aceasta-i, deci, mașina daga-dug
sau daga-duga-daga, dacă vreți.
Ce după-nfățișare, pare plug,
dar merge la plantat cocobureți.
Ce sunt cocobureții, vreți să știți?
Ei bine, sunt un fel de… macabâze
dar fiindcă n-ați văzut, n-o să ghiciți
că sunt jumate nuci, jumate gâze.
Jumatea-nucă, partea de nisip,
E toată gămălii și gogoloaie,
cealaltă face clap! sau clop! sau clip!
și scoate coco-pui, o coco-droaie.
Dar puii sunt plăpânzi și belalii
de parcă nici n-ar fi ieșit din ouă
cu toate că, de două ori pe zi,
o macabâză mamă-i ia și-i plouă.
Glumesc, ați spus? Mă rog, se va vedea.
La urma urmei, multe nu sunt încă…
— Cum se mănâncă? ‘ntreabă cineva.
— Dar cine-a spus că ăștia se mănâncă?!

Flori

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu-i o treabă oarecare
faptul de-a picta o floare.
Cine crede astfel face
lucruri strâmbe și sărace,
cine spune astfel pune
poama rea cu cele bune;
cui îi place-așa ceva
să se-nghesuie, să ia,
zice –
ca un lujer stând să-nspice –
rezemată la fereastră,
Alexandra, fata noastră.

Mai întâi și mai-nainte,
spuse ea, cătând cuminte
spre dulapul de păpuși,
(ca un sâmbure cu uși
unul rotofei și frez,
cu sertare-n loc de miez)
orice floare
e o pată de culoare.

Mai apoi și mai apoi,
spune ea, cătând spre noi,
pe deasupra de creion,
ca un soare cu breton,
floarea e și-un fluture,
ațipind pe-o buture;
ori, mai bine, o albină
strânsă-n brâu, în gușă plină.

Dacă mergem mai departe
e chiar mierea de pe tarte
și, la urmă, la sfârșit,
ați ghicit,
orice floare e un șip
cu miresme fel și chip.
Cu vreo trei, dacă-mi dai mie,
vă deschid parfumerie,
care dă pe datorie
fără nazuri, ori simbrie,
iar grădină cu grădină
fac o ditamai uzină,
că din zori și până-n seară
amețim de-atâta vară…

Desen cu Linii (3)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zice unul:
linia
e și punct și… altceva.
Vreau să spun că e tot el
însă mai prelins nițel
e un punct, adică, moale
curs, pe-o margine, la vale,
până când din punct cum e
se trezește… linie.
Zice altul:
ha! ha! ha!
simplu-ar fi, de-ar fi așa,
da din câte ni s-a spus
linia e-un punct… compus.
Înțelege fiecare,
Diferența-i foarte mare.
Tot atâta cât, să zic,
e-ntre holdă și-ntre spic
sau, cum bine știți că e,
între stol și pasăre.
Nuștiucine
dă cu gura:
linia e-un punct… de-a dura.
Luați, de pildă, -un ghem de lână
și-l rostogoliți în mână
până unde nu mai are
ghemul… roate sau… picioare;
linia-i, cum să vă spui,
firul tors pe urma lui.
Moș Ciupercă
parcă are
o sprânceană de mirare,
dar noi știm de la-nceput
că prea mult n-a priceput
și, de-aceea vine, iată,
Alexandra și-i arată.
Linia e o mișcare
de cărbune sau culoare,
zice ea, rezemată-n cercevea,
da vorbind de linie
important e și cum e.
Și, ca foarte clar să fie,
i le-așterne pe hârtie:.
linii scurte, tremurând,
ca un pui abia zburând,
linii lunecând ușor
ca un fulg, ca un planor,
linii gemene, egale,
de schiori porniți la vale –
Iu! hu! hu!
parcă sunt și parcă nu,
linii duse picurat
când, căzând, au… șchiopătat
(fapt, de-altminteri, foarte rar).
Nu e clar?
Ba da, e clar!.
Numai moș Ciupercă are
o sprânceană a mirare
și, ascuns sub pălărie,
nici nu-ntreabă,
nici nu știe.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”

Nume (16)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Vine Alexandra-anume,
să propună alte nume.
Cică astea-ar fi prea vechi
şi-o cam gâdilă-n urechi
şi că lucrurile toate
altfel s-ar fi vrut strigate,
însă n-au fost întrebate.
Când a fost de li s-a zis
cum se zice, n-au zis „pis”.
Unele că n-au putut,
altele că s-au temut.
De aceea, spune ea,
să le zicem altcumva.
Luna, care stă ca-n droşcă,
mă gândesc să fie… cloşcă,
fiindcă luna, unde pui,
are-n preajmă, stele-pui.
(Soarelui, că e fierbinte,
o să-i zicem… ca-nainte!
Numele se potriveşte,
n-o să-i spui gânsac sau… peşte.)
Steaua-aceea, foarte mică,
o să fie pătlăgică,
iar luceafărul de seară
e când… brotăcel, când… pară.
Cum ai sta şi cum n-ai sta
norii sunt anapoda.
Şi, pe urmă, cum să-i strigi
nori, când sunt mai mult… covrigi?
După găurile rare
ei sunt, chiar, strecurătoare
pentru ploaie ori ninsoare.
Însă ploaia, dumneaei,
e, de fapt, porumb sau mei.
Coborâm pe-o picătură,
hop! la noi în bătătură.
Vai, copii, ce tevatură!
Fiindcă iarba, după ploaie,
încâlceşte blăni de oaie
(una laie, trei bălaie),
iar berbecii
stau în capătul potecii
şi scot coarnele, ca melcii.
— Melc, melc,
cotobelc,
dă-mi un nume pentru stradă!
— Spune-i, dacă vrei, livadă.
— Pentru pod, pentru copac…
— Curcubeu și, poate… lac.
— Pentru barcă…
— N-am de dat.
Ce-am avut s-a răsturnat!.

Desen cu Păsări

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Închideți bine poarta dinspre stradă
a păsărilor noastre de ogradă
prea doritoare
să iasă-n după-amiază la plimbare,
să se ducă,
dincolo de ulucă,
fiecare pe unde-apucă
și ajunse departe, hăt!
să uite drumul îndărăt.
Nu vă pasă? strigă Alexandra, chiar nu vă pasă?
Cum pleacă dumnealor de-acasă
dacă n-au învățat cărarea bine
și ce se cuvine sau nu se cuvine?
Păsările mele, zice ea, visătoare
ca o piersică toropită de soare,
au drumul în cioc, în aripă
și nu se rătăcesc nici o clipă
mai ales către seară
când luna coboară
și curge pe case
ca o pulbere de mătase,
mai cu seamă spre noapte
când se petrec atâtea fapte
care, se știe, ar putea
să tulbure pasărea.
Păsările mele, toate,
sunt învățate
să se și întoarcă, spune ea.
Și spunând așa,
degetele ei înscriu,
în aerul portocaliu,
trupuri de zburătoare
atât de străvezii și de ușoare
încât noi, iată,
le recunoaștem după cum arată.
De pildă, acestea, în frac, fără bretele,
sunt rândunele.
Celelalte (ceilalți) cu pene verzi,
mai să nu crezi,
sunt pui de cuc
care oriîncotro se duc
se strigă pe numele lor,
răsunător
și se recunosc între ei
ca stolurile de porumbei
ori de cocori,
tot călători,
prin gări de nori,
pe sub ninsori.
Doar pasărea asta cu fundă
se mai confundă
deși, credem noi,
e ori pitulice, ori pițigoi.
În schimb aceea, ațipind, albastră,
e, limpede, o pasăre măiastră,
care, lin, se cuibărește
până ziua se ivește
lângă tâmplele voastre, copii,
printre vise aurii.
din volumul „În orașul Poc-în-plic”

Desen Final

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Acum, când sunt aproape de-ncheiere,
îmi dă târcoale-un gând, necontenit.
Citiți-ați, oare, cartea cu plăcere
sau sunteți fericiți că s-a sfârșit?.
Așa cum, într-un timp de plictiseală,
pare că ceasul scârțâie, olog,
și neștiută lecția, la școală,
se-nfinge, mai adânc, în catalog?.
Nu știu și-aș vrea să aflu. Mă apasă
o îndoială ca o faptă rea.
Ce bine-ar fi să pot striga: nu-mi pasă!
Și-am chiar strigat, dar nu era așa.
De-aceea vă propun, ca să se vadă,
dacă v-am plictisit sau v-a plăcut,
un pact: să-mi bateți tocul cu zăpadă
la cea dintâi zăpadă ce-a căzut,.
să-mi bateți pleoapa, mâna obosită,
cu care scriu, mai șterg și mai refac…
De nu, ‘mi lăsați o șoaptă îndulcită
pe frunza celui mai pitic copac.
O voi găsi, fiți siguri, nu se pierde
nimic din ce șoptim, din ce-am șoptit
și trecătorul, eu, prin iarba verde,
mă voi simți, cu șoapta, răsplătit.

În Orașul Poc-În-Plic

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În orașul Poc-în-plic
din ținutul Poc-în-bască
e un lac cât un ibric
și-n ibric: pești, raci și-o broască.
Cum am spus? Cât un ibric?
Eu vă rog să-mi dați iertare.
Lacul despre care zic
e, mă tem, ceva mai mare.
N-aș putea să spun cu cât,
fiindcă n-am cântar, nici sfoară,
dar de intri pân’ la gât
îți rămâne capu-afară.
Cineva n-a priceput?
Să se mute mai în față.
După cum s-a mai văzut,
cine stă acolo, -nvață.
Dar ne-ntoarcem înapoi,
lângă lacul din poveste.
Să rămână între noi:
lac ca ăla nu mai este.
Pe deasupra e rotund
și-n adânc e ger și zloată.
Cine intră prea afund
nu se-neacă dacă-noată.
Dacă, însă, n-a-nvățat,
n-aveți grijă, n-o să piară.
Un sistem automat
face plici! și-l scoate-afară.
după care, din motor,
iscă valuri mari cât casa,
peștii, scoși din somnul lor,
amețiți, îndeasă plasa.
Însă racii fac ce fac –
deși, vai! se-ncurcă-n clește
și când broasca țipă: Oac!
taie plasele cu pește.