Mircea Streinul – Versuri.pro

Exegeza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ce mult de suflet am grijit!
În pajişti largi de cărţi l-am dus,
În toate crunt l-am ispitit
Şi fruntea-i poate sta în sus.
Dar ceasul ist’ mi-a amintit
De trup, pe care l-am lăsat
Să-ndure ploile trudit
Şi gerurile fără pat.
Plângea de frigul stelelor, îngenunchiat
Pe pragul uşii trupul frânt şi plin de răni deschise,
Râvnind la gestul care niciodată nu-l poftise
Cu sufletul să guste din tacâmul azurat.
Când largi amiezi desfăşurate-n vară semnalau
Că grânele s-or consuma-n incandescent fluid,
Sta trupul însetat şi bolnav, rezimat de zid –
Şi samariţi pe lângă dânsul nu treceau.
Era târziu
(L-al câtelea cântat, nu ştiu;
Dar dintre plante, mică oră
Se prevestea sonoră)
Când trupul, care-atât de mult a vrut să fie
În bună, drept, cu sufletul tovărăşie –
Pe piept cu lujer alb de stele a murit
Şi-a plâns atuncea sufletul, nedumerit.

Migrare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îi turbură pe reni prea multul dimineții soare
și-un freamăt nou spre calme norduri îi rechiamă;
de-atâta primăvară, inima îi doare
și-amiezile privirea li-o umbresc de teamă.

Aurore verzi halucinează-n codri depărtarea
si dânșii tremură visând zăpezile eterne;
sălbatică, prin sânge iar le flutură-nserarea
cu nostalgii suave după tundrele materne.

Deși-i așteaptă-n drum atâtea uragane, renii
pornesc și bucuria revederii îi agită;
banchize străvezii, în cari au înghețat lichenii,
ei simt de-acuma aspru răsunându-le-n copită.

Oricât li-ar sta-mpotrivă lupii, dându-le târcoale,
pe renii lânceziți de-azur îi duce mai departe
mirajul irizatelor aurore boreale
să-ngenunchieze-n liniștea zăpezilor și-n moarte.

Eroul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Musik der Kräfte!
Rainer Maria Rilke.
Pădurile arhaice vestesc departe,
în zorii morți de ploaie, vânători regale;
un semn ciudat îi cade-n ceața de pe carte –
stejarii au pornit cu turlele la vale.
Chemarea sângelui răsună-n văi și bate
sălbatic în frunzișul fagilor, prin care
va luneca un chiot de eternitate
cu focuri ciobănești și iz de depărtare.
Cu steaua viitoare vei porni; amară
va undui cu liniști stinse zarea noastră
de-arhangheli răsăriți pe lutul tău de seară,
dar iată cum pe tâmpla ta de steiu, albastră,
lucește-al veșniciilor elan
și țărna românească-ți stă de logodire;
dar tu din cenușiul ploii lan
ascultă cum trecutu-ți dă de știre!

Meteorologie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Barometrele campestre cari le știu,
nu au arcuri de oțel, și nici argintul viu
nu svâcnește-n ele.
Bunul Dumnezeu, cum a-ngrijit de toate cele!.
Vrei să știi de-o fi în lanuri soare
mult? Citește-n jocul rond de rândunele:
dacă aripa se-nscrie bine, fac prinsoare
că vei căuta răcoarea serii, –
la toamnă s-or aprinde-n ramuri merii
și vei spune – pentru-a câta oară? –
„Caldă strașnic fu această vară!”
Unchiul nostru al lui Pascoli zicea:
„Stele liniștite, dimineața va ploua”.
***.
Când văd cum plugurile ară,
fierul lor îl simt în mine
și-alerg cu cerul peste seară
ca să strig spre el: „Vecine!”

Peter Schlemihl Vorbind cu Umbra Vândută

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Conturul tău cădea suav pe flori, pe-oglinzi, pe-o carte,
te profilai albastră-n stinsele amiezi;
acum, doar amintirea te mai tremură departe
pe apa serii, care flutură-n livezi.

Țâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente,
călătoream cu cizmele-mi de șapte poștii
și străbăteam grăbit pe zi vreo patru continente,
de-nmărmureau cu gura la ureche proștii.

Din amintire, iarăși mă sfidezi alintătoare,
te furișezi prin ierburi, ca șopârla, și te
înalți, mai limpede ca remușcarea mea, la soare,
de când picioru-mi a-ncercat să te evite.

O zi, odată, va veni, fii sigură că vine,
în care mâna-mi nu va ezita și-atunci
în crude-azururi de țărână-i putrezi cu mine –
dar pietre-n care suflet o să mai arunci?

Pasărea Măiastră

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Robind-o-n lanțuri după lupta-ndelungată,
semeț ai poruncit de aur colivia
să-i fie și-ai știut că-n suflet niciodată
mai fără margini n-o să-ți crească bucuria.
Privind prizoniera pasăre măiastră,
ai deslușit cum în privirea ei umilă,
sfidându-te, străbate-o flacără albastră
și-atunci, cu ghiarele-i, te prinde-atâta milă.
că-n generos elan îți crește răsuflarea
și hotărârea ta-i definitivă:
îi dăruiești cu simpla-ți bunătate zarea,
s-o-ncerce iar măiastra pasăre captivă.
Dar lanțu-și scutură ca, fără să tresalte,
cu pliscul să-ți sfâșie-n trup – și peste-o clipă
se-avântă-n golul liniștii de brumi înalte,
simfonizând eternitatea din aripă.

Solilocviu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Odaia crește floare-n seară;
stăm trei la un pahar de vin,
lumina parcă e amară
și în pahare doar venin.
Trei frați stăm. Cine? Ce heralzi
cu flamuri zdrențuite-n noi
tresar? De ce în ochii calzi
lumini gerale de strigoi?.
Stăm doi, căci unul a murit
din cauză – bietul! – c-a iubit.
Al nopții ceas de miez e-aproape.
În jur, nelămurite ape.
Doi, Doamne, numai doi mai sunt,
pe frate l-a chemat
o mână de pământ.
Vezi? Stea de zori s-a luminat.
Mi-i groază: singur am rămas.
Din care vină semnul mi s-a dat
ca trupul fratelui să-l las
prefacerii în țărnă de arat?

Monolog

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Buza cum de vânt ți-i arsă și de soare,
câmp mă simt, pe care să-l săruți;
umbră ți-am căzut, ca lutul, la picioare –
trec pe miriști nouri neștiuți.
Umeri cu lumină rară de dumbravă,
iar vă plouă zeci de dimineți;
culmile în hău te chiuie și-n slavă –
chiotul sălbaticei vieți.
Totuși, depărtări ai dat; singurătatea
bate-n frunzele cu gust amar;
drumurile se desnoadă-n vastitatea
miriștii cu nouri grei de var.
Ca-ntr-un ochi bolnav se tulbură lumina,
sună-n dealuri râsul veșniciei –
cad cu ploile, să-ți crească sub tulpina
clară hrana viermilor și-a gliei.

Isus Binecuvântând Stelele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Atât de-ncet cântă zvon stelar,
că morții doar îl aud în crucea serii;
în grâne coapte, de culoarea mierii,
draci mulți neghinei pregătesc cântar.
Hulubi de abur, rupți din nori întruna,
se-nneacă-n jocul de lumini stelare;
prin cerc de-albastră apă moartă, -n zare
plutește nufărul de aur – luna.
Târziu, muncit și plin de colb, Isus
deschide poarta țarinei și merge
spre lanul foșnitor; și fruntea-și șterge
sub ploaia albă-a razelor de sus.
Apoi, oprindu-se trudit pe-un hat,
Isus binecuvântă deopotrivă
și stelele, și zarea milostivă,
uitând că e flămând și însetat.

Navigatorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Drumul întoarcerii nu-l mai știu…
Lucian Blaga.
Coralierii orchestrează-n mări meduze
și maluri grele de-aur surpă-n valuri zarea
amurgului, când vâsla bate leneș marea,
pe care-o limpezește-n naiuri așteptarea
înaltelor tărâmuri de zăpezi ursuze.
Pe frunte e-o lumină peste timp și care
organizează-n ritmuri verzi eternitatea;
îi tremură sub mâna fermă cantitatea
imensă de azur ce-ncercuie cetatea
legănătoarei zări și-a depărtării clare.
Pământurile stau în amintire, joase
ca-n vastul continent al visului; delfinii
amurgului se joacă-n apele luminii
și-aproape luna albă-și pregătește crinii…
Departe aburește marea de sargasse!