Mihail Lermontov – Versuri.pro

Către

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mă iartă! cea din urmă oară
Ne întâlnim şi mâna-ţi ţiu.
Mă iartă! liberă poţi iară
Să fii, dar fericită nu.
Știu, într-un val de-nfiorare,
Cândva tu iar vei tresări,
Doar auzind un nume care
A fost al celui ce pieri.
Sunt vorbe cu tâlcuri puţine.
Le-alungă cei mulţi, cei trufaşi.
Dar ele sunt una cu tine,
Uitării nu poţi să le laşi.
O raclă-s cuvintele-acele,
Trecutu-ngropat e-n străfund.
Doar doi înţeleg ce spun ele,
Doar doi de-un fior se pătrund.
O clipă am fost împreună.
Alături vecia-i nimic;
Simţirile toate, într-una,
Le-am ars în sărutul unic.
Mă iartă! fu scurtă iubirea,
Dar tu să regreţi n-are rost:
Ce grea ne-a părut despărţirea!
Mai grea întâlnirea-ar fi fost.

Monolog

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume.
La ce bun glorie, profunde cunoştinţe,
Talent şi dor imens de libertate
Când nu prea ştim ce-i de făcut cu ele?
Noi, fii ai nordului, ca plantele-i suntem,
O zi-nflorim şi repede pălim..
Ca astrul iernii pe un cer de plumb
La fel ni-i mohorâtă viaţa. Şi la fel
De scurtă-i monotona ei poveste.
Şi patria ne pare de năduf,
Şi pieptu-i greu, şi sufletul tânjeşte..
Fără a şti iubire, nici frăţie,
Vâltori sterile ne-ameţesc juneţea
Şi prea devreme bem otrava urii,
Şi cupa vieţii pare mai amară,
Şi nici o rază-n suflete, nimic.

Poetul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pumnalul meu luceşte-n podoaba-i aurită,
Tăiş fidel şi veşnic treaz;
Oţelul lui păstrează, misterios călită,
Tăria orientului viteaz.
Slujind fără simbrie unui voinic în munte,
Prin câte locuri n-a ajuns!
A pus pe multe piepturi duşmane urme crunte
Şi multe paloşe-a străpuns.
Îşi însoţea stăpânul la luptă cât de grea;
Jignit, din teacă se grăbea să iasă.
Pe-atunci, o încrustare de preţ i se părea
Nevrednică şi ruşinoasă.
Un dârz cazac îl smulse stăpânului răpus
La Terek, într-o bătălie.
Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,
La un armean, în prăvălie.
Zdrobită-i vechea teacă. Şi el, odinioară
A fost tovarăşul unui erou,
Neglorios şi paşnic atârnă-acum de-o sfoară
Sclipind în aur, ca un bibelou.
Nu se gândeşte nimeni să-l mângâie, să-l şteargă,
Şi nici un credincios smerit
Nu-i mai citeşte slova săpată când se roagă
În zori, întors spre răsărit.
În veacul nostru lânced acum şi tu la fel,
Poete, ţi-ai uitat menirea:
Ai dat în schimb pe aur puterea ta de-oţel
Care uimea pe vremuri omenirea.
Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale
Putea la luptă pe ostaşi să-i mâie;
Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mese, şi la rugă de tămâie.
Şi versul tău în lume, duh sfânt peste toţi vecii,
Îşi răspândea înalta lui solie
Cum clopotul, pe vremuri, suna în turnul Vecii
Şi la restrişte şi la bucurie.
Dar simplul, mândru-ţi cântec ne pare sterp şi van;
Nouă ne place fastul şi spoiala.
Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman
Ca să-şi acopere zbârceala.
Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?
Vei scoate tu vreodată la lumină
Din teaca lui de aur pumnalu-acoperit
De jalnica dispreţului rugină?.
Traducere de Al. Philippide

Furtuna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În fum de nori furtuna urlă
Pe noaptea apelor adânci,
Se-nalță marea ca o turlă
Și se prăvale peste stânci;
Lung fulger – șarpe de jăratic –
Le-ncinge fruntea de granit,
Se luptă val cu val sălbatic
Și singur eu stau neclintit.
Stau neclintit… ce poate oare
Înfricoșa pe cel ce-a fost
Prădat de viața-nșelătoare
Și s-a jertfit fără de rost?
Pe cel ce-a îndurat ocara –
Năpârcă-n jurul frunții lui,
Încolăcindu-se ca para
De foc pe stâncile silhui?
Detună! Fulgeră! Te-ntrece,
Furtună! Sparge-te, senin!
Eu stau netulburat și rece
Și zbuciumul îmi e străin.

Gladiatorul Murind

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cum freamătă cetatea, sublimă și nebună,
Măreața Romă urlă-n arenă aplaudând –
Doar el, străpuns, din sânge și pulbere își adună
Fără cuvânt, puterea și ultimul lui gând.
Zadarnic ochii-i tulburi mai caută-ndurare.
Senatorii fățarnici, fălosul dregător,
Cu laude-ncunună și biruinți și-nfrângeri.
Ce-i pentru-această lume de ești și tu cutare
Necunoscut, sub lance căzut, gladiator? –
Actor hulit și singur, uitat în colb să sângeri.
În sufletu-i din balta de sânge-acum desprins
O rază peste margini de lume s-a aprins.
Înainte-i strălucește Danubiul tremurând,
Și patria, mai albă ca floarea, ca oricând
Un colț al libertății lăsat întâia oară
Când a plecat să lupte-n arenă și să moară.
Își vede casa, tatăl cu mâinile bătrâne
Întinse către-un sprijin al zilelor de mâine.
Și vede, parcă ochii i s-ar deschide, vii,
Copiii cum se joacă, prea scumpii lui copii.
L-așteaptă toți cu daruri, măreț, ca pe-o solie,
Pe bietul sclav ce moare ca fiara-n câmp rănită,
În desfătarea gloatei. Adio pe vecie,
O, Romă desfrânată, – o, patrie iubită.
Tu idolul atâtor gânduri strălucitoare,
Europeană lume, nu ești asemeni oare,
Când fruntea ți se-apleacă spre groapă, fără slavă,
De patimi istovită, de îndoieli și lupte,
Fără credință, fără nădejdile trecute,
Batjocorită lume, înfrântă și bolnavă?
Civilizată, roasă de rău și neputință,
În ceasul de pe urmă te uiți și tu cu jale
Spre lumea depărtată a tinereții tale,
Uitată și vândută cu-atâta ușurință,
Pe fleacuri și podoabe și luxuri și parale.
Durerile din urmă mai vrând să le ferești
Asculți cântări bătrâne și basme uneori,
Legende fermecate din vremi cavalerești
Și laudele-atâtor flămânzi lingușitori.

Unui Prieten

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Răsfățat de muzele viclene,
Cu sufletul zelos, sentimental,
Eu nu râvnesc celestul ideal,
Dar caut bucurii mai pământene.
Iubirea trece ca un vis deșert,
Lângă o stea eu nu voi fi ferice,
Dar cine-i ea nu mă-ntreba, amice,
Că nu vei ști-o, e un lucru cert.
Ne-a despărțit destinul pe vecie
Și n-am știut cruzimea-i să înving,
Dar setea răzbunării-mi dă tărie
Prin dragoste refuzul să-i înfrâng.
La fel tâlharu-ascuns în codrul mare
Cât nu se pocăiește de păcat
Însă-i pericol pentru fiecare
Și frate-i e jungheru-nsângerat.
Gloate de oameni tind încet și ard
Încă din leagăn prinși până la moarte
În jocul crud de patimi și hazard,
Spre-o țintă ne-nțeleasă de departe.
Și eu visai cândva ceva măreț și sfânt.
Și sufletu-mi râvnea perfecțiunea,
Dar azi rămân cu suferința lumii,
Căci o-nțeleg și n-o mai las nicicând.

Moartea Poetului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Moartea poetului
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
O, rege, răzbunare, răzbunare!
Îți cad la picioare.
Fii drept și pedepsește pe cruntul ucigaș
Osânda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ți judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloși!
(din tragedia „Venceslas” de Jean de Rotrou).
Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-și mândra frunte!..
Ocara lumii și minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Și singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit.. și-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plânsul
Și corul laudei deșarte
Și scuza foanfă pentru dânsul
În fața împlinitei soarte?
Oare nu voi ați prigonit
Talentul lui cu-nverșunare
Și ca să râdeți ați stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiți veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Și-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigașul a țintit
Și-a tras. Și inima-i păgână
Urma să bată liniștit;
Nu-i tremura pistolu-n mînă.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întâmplare,
Umblând pe-aici la vînătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătîndu-și joc în chip obraznic
De limba noastră și de țara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Și n-a putut să înțeleagă
Ce om doboară brațul lui năpraznic.
Și-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântărețul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Și care ca și el a fost ucis
De-o mână rea, necruțătoare.
Lăsându-și buni prieteni și bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmașa sufletelor îndrăznețe?
Dând mîna cu un ipocrit mișel,
De ce-a crezut în vorbe și-n chipuri false, el
Care-i știa pe oameni demult, din tinerețe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o și i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunși l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în șoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranțele-nșelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Și n-o să mai răsune nicicând și nimănui;
Și unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.
Voi, însă, fii înfumurați
Ai unor tați vestiți prin mârșăvie,
Care cu tălpi de rob călcați
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiți,
Ucideți Libertate, Genii, Glorii,
Cînd apăreți, de lege ocrotiți,
Muțește adevărul și tac judecătorii!
Dar este-n cer un strașnic judecător cinstit
Care pe voi, aleșii desfrâului, v-așteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Și știe orice gînd și orice faptă.
Zadarnic veți veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.

Un Vis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu-o rană grea;
Şi sângele cu picături domoale,
Din rana încă proaspătă curgea.
Jos pe nisip zăceam în nemişcare;
Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu
Şi-nfierbântându-le, cumplitul soare
Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu.
Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare
Din ţara mea şi vii lumini lucind;
Femei frumoase-n păr cu câte-o floare
Vorbeau de mine, vesele, glumind.
Şi numai una singură, deoparte,
În vorba celorlalte nu s-a prins;
Şi sufletu-i întunecat de moarte
Era de-un trist şi straniu vis cuprins.
Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, un trup cu-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Încet, încet, răcindu-se curgea.
Alexabdru Philippide

Epigrame

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Sunt inși ce-și fac prieteni cu bulucul,
La fel cum și-ar schimba surtucul.
Cât este nou, de el nu se desparte,
Apoi îl lasă slugilor, să-l poarte.

Acela-i mai deșert, vezi bine,
Care cu totu-i plin de sine.

Ca să devii poet vreodată,
Din simplu gazetar, nu-ți este destinat:
Să-njuri, să minți, să lingi – și toate deodată,
Cred că e mult prea complicat.

Scriitorului P..
Eroul tău drept tăntălău apare
Când vrea doar fericirea-nadins,
Iar spre final adoarme-atât de strâns,
Încât căscatul mai să ne omoare.

Să cerți pe mincinos, să râzi de omul prost
Și cu femeia să te cerți – e ca și cum
Să cari apa cu ciurul. N-are rost!
De toate trei, o, Doamne, păzește-ne oricum.

Doctorul Damon mult a lăcrimat
După-un amic ce-l părăsi pentru vecie.
Nu pentru că cel drag a decedat,
Dar că amicul nu-i întoarse datoria!

Primiți Salutul Meu, O Munți Albaștri-ai Caucazului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Primiți salutul meu, o munți albaștri-ai Caucazului! Căci voi mi-ați legănat copilăria pe crestele sălbatice, voi m-ați purtat și m-ați înveșmântat în nori de-argint și m-ați deprins cu cerul și tăria.
Altare-ale naturii, ca un fum din voi se-nalță norii care tună! Și cine-a stat cândva, o dată doar, lui Dumnezeu pe înălțimea voastră să se roage, acela azi disprețuiește viața, deși atunci s-ar fi mândrit cu ea.
Adesea-n ceasurile aurorii priveam zăpada și ghețarii-ndepărtați pe stânci; în timp ce jos era tot întuneric, sclipeau zăpezile lucind în soare, drumețului vestindu-i dimineața. Culoarea lor se-asemuia rușinii: de parcă îmbăindu-se fecioare-n râu, deodată sânt surprinse de-un bărbat și-atunci rămân atât de tulburate că n-au răgaz pe sân veșmântul alb s-arunce.
O, Caucazule, cât ți-am iubit furtuna! Pustiitoarele, răsunătoarele furtuni! Ecoul peșterilor le răspunde ca niște straje vrednice de noapte. Un pom se-nalță-n piscuri singuratic, de vânturi e bătut și-i ud de ploaie; vița de vie-n văgăuni foșnește – și-un drum necunoscut lângă genuni; și înspumat un râuleț aleargă, și-o-mpușcătură:
e dușmanul viclean sau vânătorul? …
aici e totul, totul minunat!.
Văzduhu-acolo e curat ca ruga de copil. Și oamenii ca păsări duc traiul fără grijă. Iar viața lor e lupta și le-o citești pe chip. În case afumate, de trestie sau lut, brodând cu fir de aur ori arma curățind, femei și fete, – acolo, simt sufletul că-i lânced. O, sufletul lor sudic și nedeprins cu lanțul!