Louise Glück – Versuri.pro

Miezul Verii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

În nopți ca aceasta obișnuiam să înotăm în cariera de piatră,
băieții inventând jocuri la care ți se cerea să smulgi hainele de pe fete
iar fetele cooperau, pentru că acum aveau alte corpuri față de vara trecută
și voiau să le etaleze, cei mai curajoși
săreau de pe stânci – învălmășeală de corpuri în apă.
Nopțile erau încă jilave. Piatra era rece și umedă,
marmură pentru cimitire, pentru clădiri pe care nu le-am văzut niciodată,
clădiri din orașe îndepărtate.
În nopțile înnorate, erai de-a dreptul orb. În nopțile acelea pietrele erau periculoase,
dar, într-un fel, totul era periculos, asta și urmăream de fapt.
Începu vara. După care băieții și fetele au început să umble în perechi
însă mereu erau unii care rămâneau pe dinafară – uneori continuau să se uite,
alteori se prefăceau că li s-a urât unii de alții asemenea celorlalți,
dar ce puteau să facă acolo, în pădure? Nimeni nu voia să fie în locul lor.
Totuși în cele din urmă ar fi apărut, ca și cum într-o noapte poate ar fi avut noroc,
poate soarta ar fi fost alta de data asta.
Cu toate astea, la început și la sfârșit eram cu toții împreună.
După treburile casnice de seară, după ce se duceau la culcare cei mici,
atunci eram și noi liberi. Nu spunea nimeni nimic, dar știam în care nopți aveam să ne întâlnim
și în care nu. O dată sau de două ori, la sfârșitul verii,
puteai să vezi că avea să iasă un copil din tot pupatul ăla.
Iar pentru cei doi în cauză, era groaznic, la fel de groaznic ca a fi singur.
Jocul se terminase. Stăteam pe pietre și ne fumam țigările,
făcându-ne griji pentru cei care nu erau acolo.
Și în sfârșit drumul către casă peste câmpuri,
pentru că mereu a doua zi era de mers la lucru.
Iar în ziua următoare, eram din nou copii, stând de dimineață pe treptele de la intrare,
mâncând o piersică. Doar atât, dar părea o onoare să ai o gură.
Iar după asta mersul la muncă, adică să dăm o mână de ajutor la câmp.
Un băiat lucra pentru o doamnă în vârstă, îi făcea rafturi.
Casa era foarte veche, construită poate în același an în care fusese construit muntele.
După care ziua începea să scadă. Visam cu ochii deschiși, așteptând noaptea.
Stăteam la ușa de la intrare când apunea soarele, urmărind cum creșteau umbrele.
Și o voce din bucătărie mereu se plângea de căldură,
voia să se termine odată cu căldura.
După care se termina cu căldura, noaptea era senină.
Și te gândeai la băiatul sau la fata cu care aveai să te vezi mai târziu.
Și te gândeai la cum o să te plimbi prin pădure și o să te întinzi,
exersând toate lucrurile alea pe care le-ai învățat în apă.
Și deși uneori nu reușeai să vezi persoana cu care erai,
nu exista niciun substitut pentru acea persoană.
Noaptea de vară sclipea; pe câmp licuricii străluceau.
Iar pentru cei care înțelegeau astfel de lucruri, stelele trimiteau mesaje:
Vei părăsi satul în care te-ai născut
și vei deveni, în altă țară, foarte bogată și foarte puternică,
dar întotdeauna vei tânji după ceva ce ai lăsat în urmă, chiar dacă
nu poți spune exact ce,
și în cele din urmă te vei întoarce să cauți lucrul acela.

Poem Pentru Toamnă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dimineața freamătă în mărăcini; deasupra ghioceilor înmuguriți
acoperiți de rouă ca niște mici virgine, tufișul de azalee
își înalță primele frunze și e primăvară iarăși.
Salcia-și așteaptă rândul, malul
e învelit într-un puf verde și șters, prevestind
mucegaiul. Numai eu
nu particip – am înflorit deja
mai devreme. Nu mai sunt tânără. Și ce
dacă? Vara e-aproape, la fel și zilele
lungi și putrezite de toamnă în care voi scrie
marile poeme ale jumătății mele de viață.

Puterea Lui Circe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu am transformat pe nimeni niciodată în porc.
Unii oameni sunt porci; i-am făcut doar
să arate ca porcii.
Sunt sătulă de lumea voastră
care lasă exteriorul să mascheze interiorul.
Bărbații voștri nu erau bărbați răi;
viața indisciplinată
i-a făcut așa.
Ca porci, sub îngrijirea mea și a doamnelor mele,
ei s-au îndulcit de-ndată.
Apoi am inversat soarta, arătându-ți bunătatea,
precum și puterea mea.
Am văzut că am putut fi fericiți aici,
cum sunt bărbații și femeile
când nevoile lor sunt simple.
În aceeași respirație,
ți-am prevăzut plecarea,
bărbații tăi cu ajutorul meu ținând piept
mării plângăcioase și învolburate.
Crezi că niște lacrimi m-au supărat?.
Prietenul meu,
de fapt, fiecare vrăjitoare este
pragmatică în felul ei;
nimeni nu vede esențialul dacă nu este pus în fața limitei.
Dacă aș fi vrut să te păstrez doar pentru plăcerea mea,
te-aș fi putut ține prizonier.

O Tăcere Plină de Cuvinte Tăioase

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să-ți povestesc ceva, a spus bătrâna.
Stăteam așezate, față în față,
în parcul din ___, oraș cunoscut pentru jucăriile lui din lemn.
La vremea aceea tocmai scăpasem dintr-o aventură amoroasă
care se sfârșise trist și ca un fel de penitență sau auto-pedepsire lucram
într-o fabrică, cioplind manual mânuțe și piciorușe.
Parcul era singura mea consolare, mai ales în orele liniștite
de după amurg, când era, cel mai adesea, pustiu.
Dar în după-amiaza aceea, când am intrat în ceea ce se numea Grădina Contesei,
am văzut că cineva mi-o luase înainte. Acum îmi dau seama că
aș fi putut merge mai departe, dar îmi era dat
să ajung la destinația asta; toată ziua nu făcusem decât să mă gândesc la cireșii
de care era împânzit luminișul și a căror perioadă de înflorire se apropia de sfârșit.
Stăteam fără să ne spunem nimic. Soarele apunea și
odată cu el a apărut și o senzație de claustrare
ca atunci când te afli în compartimentul unui tren.
Când eram tânără, a spus ea, îmi plăcea să mă plimb pe poteca din grădină la asfințit
iar dacă poteca era îndeajuns de lungă vedeam cum răsare luna.
Asta era pentru mine plăcerea supremă: nu sexul, nu mâncarea, nu desfătările lumești.
Preferam răsăritul lunii, iar uneori se întâmpla să aud
în același timp și notele sublime din suita finală a
Nunții lui Figaro. Oare de unde venea muzica?
Nu am știut niciodată.
Și pentru că stă în firea potecilor de grădină
să fie circulare, în fiecare noapte, după ce hoinăream așa,
mă trezeam în fața ușii mele de la intrare, holbându-mă la ea,
abia reușind să-i dibuiesc, pe întuneric, mânerul strălucitor.
Era, a spus, o descoperire uimitoare în contrast cu viața mea de zi cu zi.
Dar în alte nopți, a mai zis ea, luna abia dacă se zărea printre nori
iar muzica nu începea. O noapte de absolută descurajare.
Și totuși, în noaptea următoare o luam de la capăt, și adeseori totul se termina cu bine.
Nu știam ce i-aș putea răspunde. Povestioara aceasta, atât de lipsită de noimă
pe cât pare acum că o scriu,
era de fapt întreruptă la tot pasul de niște pauze ca niște mici transe
și de sincope prelungite, astfel că până la urmă se lăsase noaptea.
Ah, noaptea cea încăpătoare, noaptea
atât de dornică să adăpostească percepțiile ciudate. Am simțit că un secret important
avea să-mi fie încredințat, așa cum o torță este trecută
din mână în mână într-o ștafetă.
Îmi cer iertare, a spus ea.
Te-am confundat cu una dintre prietenele mele.
Și a făcut semn spre statuile în preajma cărora stăteam,
bărbați viteji, femei pline de sfințenie, capabile de auto-sacrificiu,
ținând la sân bebeluși de granit.
Neschimbătoare, a zis ea, spre deosebire de ființele umane.
Am renunțat la ele, a mai spus.
Dar nu am pierdut niciodată gustul pentru călătorii circulare.
Corectează-mă dacă n-am dreptate.
Deasupra capetelor noastre, florile de cireș începuseră
să se scuture pe cerul nocturn, sau poate că se prăbușeau stelele,
se prăbușeau și se destrămau, iar acolo unde cădeau
luau naștere lumi noi.
La scurt timp după aceea m-am întors în orașul meu natal
și m-am împăcat cu fostul iubit.
Cu toate astea, mintea mea se întorcea din ce în ce mai mult la acest incident,
analizându-l din toate perspectivele, în fiecare an tot mai ferm convinsă,
în ciuda absenței oricărei evidențe, că acesta conținea un anumit secret.
În cele din urmă am ajuns la concluzia că oricare ar fi fost mesajul
acesta nu era conținut în vorbire – așa cum, am realizat, obișnuia să-mi vorbească mama,
tăcerile ei pline de cuvinte tăioase avertizându-mă și pedepsindu-mă –.
și mi s-a părut că nu m-am întors doar la iubitul meu,
ci de fapt mă întorceam acum în Grădina Contesei
în care cireșii erau încă în floare
asemenea unui pelerin în căutarea izbăvirii și a iertării,.
așa că am bănuit că, la un moment dat, îmi va apărea
o ușă cu un mâner strălucitor,
dar când se va întâmpla asta și unde nu aveam nici cea mai vagă idee.

Confesiune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să spun că nu am teamă
Nu ar fi adevărat.
Mi-e frică de boală, de umilință.
Ca fiecare, am visurile mele.
Dar am învățat să le ascund,
Pentru a mă proteja
De împlinire: toată fericirea
Atrage furia Ursitoarelor.
Sunt surori, sălbatice…
În cele din urmă
Nu au emoție, ci invidie.

Abordarea Orizontului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-o dimineață m-am trezit neîn stare să-mi mișc brațul drept.
Periodic, suferisem de considerabile
dureri pe partea aceea, în brațul meu de pictor,
dar în acest caz nu fusese durere.
De fapt, nu era nicio senzație.
Doctorul meu a sosit într-o oră.
Îndată au fost ceruți alți medici,
diverse teste și proceduri –
L-am expediat pe doctor
și l-am angajat pe secretarul care transcrie aceste note,
ale cărui abilități, am fost asigurată, ar fi adecvate nevoilor mele.
Stă lângă pat cu capul în jos,
eventual spre-a evita descrierea
Așadar, să începem. Este un sens
al bucuriei în aer,
de parc-ar cânta păsărelele.
Dinspre geamul deschis vin suflări de aer dulce și parfumat.
Ziua mea de naștere (îmi amintesc) se apropie cu pași repezi.
Poate că cele două mărețe momente se vor ciocni
am să mă văd întâlnindu-mă pe mine însămi, venind și plecând –
Desigur, o mare parte din sinele-mi original
e deja mort, așa că o fantomă ar fi constrânsă
să îmbrățișeze o mutilare.
Cerul, din păcate, e încă departe,
nu-i prea vizibil din pat.
Există acum ca o ipoteză de la distanță,
un loc de libertate complet desprins de realitate.
Îmi imaginez triumfurile bătrâneții,
imaculate, vizionare desene
făcute cu mâna stângă –
„Stânga”, și ea, un „reziduu”.
Fereastra-i închisă. Din nou tăcere, multiplicată.
Din brațul meu drept dispărută-i orice senzație.
Ca atunci când stewardesa anunță concluzia
prin vocea serviciului de la bord.
Senzația a dispărut – îmi vine în minte
c-ar fi o minunată piatră funebră.
Dar am greșit sugerând
că asta s-ar fi întâmplat deja.
De fapt, am fost bântuit de sentiment;
este darul expresiei
care adesea mi-a eșuat.
M-a dezamăgit, m-a chinuit, practic toată viața.
Secretarul ridică capul,
plin de deferență abstractă
inspirată de apropierea morții.
Nu poate ajuta, dar e palpitantă, într-adevăr,
apariția formei din haos.
O mașină – văd – lângă patul meu, a fost instalată
spre-a-mi informa vizitatorii
despre progresul meu către orizont.
Privirea mea se tot plimbă pe ea,
pe linia delicat instabilă
ascendent – descendent,
ca un glas omenesc într-un cântec de leagăn.
Și-apoi glasul crește.
În clipa aceea sufletul meu s-a topit
în infinitul, reprezentat
printr-o linie dreaptă,
ca un semn minus.
N-am moștenitori
în sensul că n-am nimic substanțial
de lăsat.
Timpul poate va corecta această dezamăgire.
Pentru cei care mă știu bine nu e nimica nou;
Simpatizez. Cei de care
mă leagă afecțiunea
vor ierta, sper, distorsiunile
impuse de întâmplare.
Voi fi scurtă. Aici sfârșește,
cum spune stewardesa,
scurtul nostru zbor.
Și toți acei oameni pe care n-ai să-i cunoști niciodată
se înghesuie în coridor și sunt toți îndreptați
spre terminal.
-traducere de Catalina Franco-

Lamium (Urzica Moartă)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Așa trăiești când ai o inimă rece.
Ca mine: în umbre, târându-te peste stâncile rebele,
pe sub marii arțari.
Soarele abia dacă mă atinge.
Câteodată îl văd primăvara devreme, răsărind foarte departe.
Apoi îl acoperă frunzele și-l ascund cu totul. Îl simt
scânteind prin frunziș, schimbător și haotic,
ca atunci când cineva lovește marginea paharului cu o lingură de metal.
Lucrurile vii n-au toate nevoie de lumină
în aceeași măsură. Unii dintre noi
ne facem singuri lumina: o frunză de argint
– ca o cărare ce nu poate fi folosită de nimeni, un lac de argint
neadânc în întunericul de sub marii arțari.
Dar tu știi asta deja.
Tu și ceilalți care credeți
că trăiți pentru adevăr și, prin urmare, iubiți
tot ce e rece.