II.
„Brahma, Indra, o Kamadeva, Krișna, Agin, o zei puternici,
„Puternici zei ce ne conduceți în lupta noastră pe pământ,
„Deschideți porțile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
„Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.
„Mi-ați dat destul, în taina nopții. Sub cortul meu de frunze late,
„Să-mpace sufletu-mi, trimiteți fâșii de raze argintii;
„Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadențate,
„M-adorm, și-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărății.
„În zori de zi, când aurora, roșind ca pudica fecioară
„Ridică vălul trist al nopții, în glas de păsări mă trezesc;
„Mă cheamă blândele izvoare și pomii mândri mă-nconjoară,
„Și-asupra mea, cu dărnicie și flori și frunze risipesc.
„Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosință
„Ați dat poetului Walmiki, nemuritor și sfânt buchet,
„Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoștință,
„Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.
„Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
„Zadarnic dați atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
„Deschideți porțile eterne; deschideți sfânta împărăție,
„Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III.
Atunci ieși din mări și luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Și peste lac se-ntinse o pânză țesută-n fir de-argint și aur,
Și lacul leneș se întinse, a suspinat și-a adormit.
Crăpă-n zigzag nemărginirea și zeul Krișna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira își aruncă, își pleacă fruntea de cucernic
Și-n clarul lacului se vede și jos și sus același cer.
Krișna răspunde: „Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
„Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
„Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
„Și-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.
„Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ți rugăciune;
„Ar zice toți c-am fost cu tine un crunt dușman neiertător;
„De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
„Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”.

IV.
Atunci Walmiki, grav și rece, întinse brațele-n lumină;
„Krișna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
„Mi-ai fost de zece ori părinte, și tu din gloria-ți divină
„Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.
„Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoștință;
„Eu văd cu pismă înșiși șerpii din fala ta părtași că sânt;
„Din cer tu cați cu bunătate l-așa de josnică ființă,
„Le dai și lor tovărășie, când singur, vai! sânt pe pământ”.
Krișna zâmbi dumnezeește, simțise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârșit,
Și zise: „Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Ușor, ca fulgu-n legănare, pe țărmul apei s-a oprit.
Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare și plăpândă,
Suflă în ea și-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Și iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roșind ca frageda-aurora, de apă păru-și scutură.

V.
Krișna mai zise: „Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
„Îndreaptă-ți fața spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăiești”.
Mai zise iarăși lui Walmiki: „Îți dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsuflețești”.
Dar Floarea-Albă: „Doamne mare! nu voi să stau așa cu dânsul!
„Privește-n inima-i spurcată cum negri șerpi îi mișuiesc!
„Privind tu însuți n-ai fi-n stare de jale mare să-și ții plânsul!
„Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.
„Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
„Cu fiare-n lanțuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
„Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
„Și-ntr-însul văd prăpăstii sute, și dânsul rabdă umilit!”.
„Vezi mări ce urlă spumegoase, Krișna îi zise, vezi caverne,
„Vezi șerpi și-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
„Zâmbește-i tu, și-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
„Atingă brațul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.
Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Și-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Și zeul însuși, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.
Iar barca, lebădă ușoară, din os de scoici meșteșugită,
Purcede lin, legănătoare, spre țărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,
Îngână cântecul vieții, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!