Iosif Brodski – Versuri.pro

Descrierea Dimineții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cum se clatină vagoanele,
stânga – dreapta
și invers,
cum filmul zorilor
și-ar derula negrăbit pelicula,
cum în mahalale mărginașe tramvaiele
apar de după arbori
în orizontalul peisaj
al suburbiei și golfului opalin-peruzea,
Eu am văzut toate astea,
ba chiar și până acum
le văd în continuare:
mișcarea lor e aceeași,
stațiile – exact aceleași,
de apă – mai jos,
de iarba prăfuită mai sus,
o, cum mai gonesc ele
pe limanul mlăștinos.
În micul, restrânsul vis,
în a naturii
lumină de modeste lampioane,
dintr-o scurtă perspectivă
mărindu-se, deschizându-se
autostrăzi șerpuitoare
cu camioane, camioane, camioane.
Tu plutește, tramvaiul meu,
corăbioară, corăbioară fragilă,
și niciodată nu ți se întâmple
naufragiu,
alte întâmplări fatale.
Călătorii tăi sunt
o generalizare a chipului dimineții
într-un cântecel contemporan despre
relațiile sociale.
Tu plutește. Ațâță mai tare
felinarele asupririi
din interminabila dimineață
și viețile scurte,
spre metropolitanul iluminat
de candelabre diafane
patriciene, ai zice,
ca zâmbetul real al
automatismelor umane.
Să-i iei de-aici, pe ei, mărunțeii,
pe ei, păcătoșii, sau, poate,
oameni cu dreptate.
Rămână doar culorile
cafenie și albastră.
Să sari din mersul tramvaiului
și să alergi spre golful opalin-pastel,
să alergi spre golf,
în peisajul orizontal căzând,
înecându-te-n el.

Adio

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Adio,
uită ce-a fost
și nu mă-nvinovăți.
Iar scrisorile arde-le
ca pe un pod.
Fie-ți cale
cutezătoare,
dreaptă
și simplă de tot.
În bezne sau ceață
lumineze-ți în viață
puzderia de stele,
fie ca speranța
la focul tău
să-și încălzească palmele.
Viforniță,
zăpadă, ploi
și sălbaticul urlet al focului
ocrotească-te mereu,
aștepte-te-n calea ta norocul
mai mare decât al meu.
Puternică să fie și minunată
lupta care-n pieptu-ți
se dă acum.
Eu sunt fericit pentru cei care
împreună cu tine
au, poate că,
același drum.
1957

Asupra Dumitale Nu Mi Se Ridică Mâna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Asupra dumitale nu mi se ridică mâna.
Asupra dumitale nu mi se ridică mâna.
Și abia de îndrăznesc a spune-presupune
cu ce străfulgerare de păcate aș cuteza
să luminez amurgul zilei care apune.
Însă din zi în zi pe mine tot mai mult
pe mine eu mă acuz, dar presimțind ce va urma,
îmi iau iubirea, pentru că-n altă țară dumneata
îmi vei întoarce spatele, ca unui necunoscut.
1962.
* * *.
Toamna
mă gonește din parc,
chircește fragila vegetație
și se aține pe urma mea,
lovindu-se de pământ
cu frunzele osoase
și, ca Parca ce toarce,
îmi înfășură picioarele, mâinile
cu păienjenișul ploii,
cu funigei;
în cer se ascunde vârtelnița
acestei țesătoare jalnice
și acolo
tunete bubuie merei,
ca în mâinile puștanilor bețe cu care
lovesc în fonta grilajului
sau în vreo neapărată floare.
Apollo,
ia-mi lira, lasă-mi grilajul
și ascultă-mi ruga,
să fii cât mai îngăduitor: schimb
armonia strunelor – pentru tine –
cu imposibilitatea gratiilor grilajului
de a se destrăma,
transformând do-re-mi-ul tău
în ariile lui Perun,
imprevizibil zeu.
Ajunge atâta cântec de dragoste,
cântă despre toamnă,
gâtlej bătrân!
Ea e cea care a întins cortul
peste tine, recii ei stropi șfichiuitori
brăzdează argila, – din ei
cântă deci ca din
ascuțite lame,
din chimvale sadea,
repede-te și
pedepsește-ți sălbăticiunile!
Eu sunt prada ta!.
1970-1971

Romanța de Crăciun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Romanță de Crăciun.
Lui Evgheni Rein.
Plutește în tristețea de nelămurit
printre cărămizile îndurerării, iar
luntrișoara nocturnă arde pâlpâit
în grădina Aleksandrovski, felinar
de miez de noapte, însingurat,
semănând cu galbenul petalelor,
peste creștetul iubitelor îngândurat,
la picioarele trecătorilor.
Plutește în tristețea de nelămurit
un cor somnambul de albine, de bețivi.
În eterna capitală un străin rătăcit
a făcut fotografii cu oameni captivi,
și cotește, ieșind pe Ordînka,
un taxi, pasagerii au bolnave fețe,
și cei morți prind a se îmbrățișa
cu case răzlețe.
Plutește în tristețea de nelămurit
cântărețul trist prin capitală,
lângă o gheretă s-a pripășit
un măturător cu fața ovală,
pe uliță grăbește, oarecum banal,
amant bătrân, dar frumos și-aiurit.
Trenul de noapte și nupțial
plutește în tristețea de nelămurit.
Plutește-n bezna de peste râu,
înotător întâmplător în nefericire,
rătăcește grai ovreiesc, arămiu,
pe scările galbene, ca-n jelire,
și de la dragoste la ne-bucurie
în ajun de An Nou, de duminică,
plutește frumusețea ce scrie,
însă tristețea nu și-o explică.
În ochi plutește seara rece,
fulgii tremură pe vagoane,
vânt geros și palid trece-trece,
înroșindu-ne obraji și palme,
și se revarsă mierea felinarelor,
și miroase a dulce halva;
tortul nopții în mâinile anilor
peste cap undeva.
Anul tău Nou pe val siniliu, grăbit,
în această mare de oraș cunoscut
plutește în tristețe de nelămurit,
de parcă viața din nou a început,
de parcă va fi glorie și lumină,
zi bună și pâine pentru-a ne sătura,
de parcă viața în dreapta se-nclină,
după ce se lăsase spre stânga.
1962

Hamlet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce așteptați, prințule?
Ce așteptați?
Ajunge, nu Vă frângeți mâinile.
Oamenii ăștia, prințe, cum observați,
Abia Vă mai rabdă chinurile.
Ei sunt încercați, ei nu mai sunt copii de-acum.
Nu mai dați din aripi deasupra lor.
Ei știu, prințe, că o virtute oricum
Pieri-va-n luptă cu-ăl răuvoitor.
Lor nu le place răul,
Firește, l-or urî,
Dar, totuși, nu-s nici de a Voastră parte.
Ei au venit să vadă
Cum Veți muri,
Murind a miia oară, poate.
Nu, prințe, nu Vă este dat
Să-i uimiți.
Doar Vi-i sortit de-a vrea
Și-a nu putea.
Ei vor goni-n jos, spre-ai lor galoși porniți,
Cu-aplauze primindu-Vă moartea.
Cuvintele devin înșelătoare.
Iar îndoiala-i meserie rea.
Lăsați spectacolul –
Răul să piară!
Uimiți-i – viu rămâneți, prinț sadea.

Viața În Lumină Dispersată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Viața în lumină dispersată.
Zgomotul coșului zincat de gunoi, rostogolit
de rafalele vântului. Automobilele alunecă pe caldarâm
ca apa peste peștii
Gudzonului. Abia de se aude, șters,
glasul Muzei,
în amurg răsunând ca a nimănui,
dar egal, ca bâzâitul muștei ce iese din iarnă,
șoptind oarece cuvinte, dar fără sens.
Neclaritatea literelor. Varza flocoasă
a norilor. Un astru pedepsit pentru brutalitatea
atingerii. Arta lui –
icicum nu e tandrețe, ci miopie, boală.
Viață în lumină dispersată! Și, săptămâni întregi,
să nu pui nimic în gură, decât guvizi și bere.
Iarna, doar ochiul mai ocrotește verdeața,
arzând, ca urzica, oglinda goală.
Ah, la o astfel de lumină nu mai avem nevoie de nimic!
Nici de triumful dreptății, nici de compania drăguțelor.
Conturul obiectului explodează ca o grenadă,
de cum nimerește în mână.
Și falangele rebegesc. E din cauza că
în lumina dispersată gerul
demonstrează proprietatea siluetei – mai ales
dacă obiectul nu-i tânăr și e slab de vână.
Deci, să cântăm, totuși, despre ce nu-i prea departe?
Despre asemănarea dintre întreg și jumătate,
despre sentimentul că parcă v-ați fi bronzat
oarecum invers: sub luna plină,
dăruindu-i unei finlandeze buchetul.
Însă nimeni, umflându-și artera pe gât,
nu va prelua motivul ce-l ziceți. Nici cunoscătorul,
nici publicul obișnuit: cu cât se aude mai bine refrenul,
cu atât mai necorporal este interpretul.
1987

Grădina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O, ce pustie ești și mută!
În clarobscurul toamnei
domină nălucirea transparentă a grădinii,
unde frunzele se-apropie de pământ
în marea atracție a dezintegrării.
O, ce mută ești!
Oare chiar destinul tău
în destinul meu presimte înfruntare
și vuietul foșnit al fructelor care te-au părăsit
nu ți-i apropiat, ca vuietul din clopote risipit?
Măreață grădină!
Cuvintelor mele le dăruiește
rotirea tulpinilor, adevăr în rotire,
unde eu rătăcesc spre crengile înclinate-n
căderea frunzelor, râvne în amurgire.
O, cum ar supraviețui
până-n primăvara următoare
tulpinile tale, sufletul meu trist,
când fructele sunt absente deja,
reală fiindu-ți doar pustietatea?!
Dar nu, să plec!
Fie ca vreodată
să mă ademenească vagoane agonale.
Drumul meu în coborâș și drumul tău înalt –
acum sunt în egală măsură colosale.
Adio, grădina mea!
Pe mult timp?.. Pentru totdeauna.
Păstrează-n tine tăcerea zorilor
și tristețea de seară,
grădină măreață, ce scuturi anii
peste-a poetului idilă amară.

De Crăciun, Crăciunul 1963

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Născut Salvatorul fu-n frig fără milă.
Păstorii-n deșerturi ruguri ardeau.
Furtuna urla că-n piept le-era silă
Magilor daruri ce aduceau.
Cămile târau flocoase picioare.
Vântul gemea. Steaua numai tihnit
Privea cum trei caravane din zare
Ca raze, la peșteră, căi și-au unit.

Verbele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Verbele.
Eu sunt înconjurat de verbe tăcute,
asemănătoare cu capete străine,
verbe,
verbe flămânde, verbe dezgolite,
verbele principale, verbele surde.
Verbele fără subiecte. Pur și simplu verbe.
Verbe
care locuiesc în subsoluri,
vorbesc în subsoluri, se nasc în subsoluri, sub câteva
etaje ale optimismului general.
În fiece dimineață ele merg să-și înceapă munca,
trecând pașnic de la un cuvânt la altul,
cu conjugările și cu cele trei timpuri ale lor
odată și odată verbele își urcă Golgota.
Iar cerul deasupra noastră
e ca pasărea peste cimitir
și, de parcă ar sta
la pragul ușii închise, cineva bate cuie
în trecut,
în prezent,
în timpul viitor.
Bate abitir.
Dar nu va veni nimeni, nimeni nu se va stabili aici.
Bătaia ciocanului va deveni
rit și ritm etern.
Pământul hiperbolelor e sub noi,
iar cerul metaforelor plutește deasupra noastră!.
1960

Cuvintele-Mi Eu Cred Vor Dispărea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cuvintele-mi, eu cred, vor dispărea
și timpul, triumfând, mi-a râde-n față,
și va-nsoți mâhnită truda mea
alături cu natura fără viață.
Oricând, în tainele acestei lumi,
în spații de astronauți brăzdate,
în mări întinse – peste tot, eu nu-mi
văd adevăr măgulitor în toate.
Poetu-i dat să-ncerce a uni
margini care despart de suflet trupul.
Talentu-i ac. Doar glasul, ață. Și
dar moartea e hotar la-ntreg cusutul.