În om se învechesc gândurile,
se coclesc privirile,
ochii au fost ca fântânile,
mințile au fost precum stelele.

În adânc e tăcere
și pândă de veci în unghere,
și tâlcuri în câte-un cuvânt,
ca șerpii ce dorm în pământ.

Miez de noapte, codri de păuni,
plânge-mi, mamă, tu, singurătatea,
spune-mi, care mi-e partea pe pământ?
Să trec vremurile ca un lanț de munți.

Lampa galbenă, fără de suflet,
pâlpâie sub bolțile de var.
Gândul mi-l simt cum în goluri tremură
în seara-n care arde numai pentru el.

Spune-voi vorbele acestui veac?
În ochii lor
pândesc răsunetul ca o schimbare la față,
pândesc ura ca o întunecare,
nedumerirea ca o moarte.

Luna. Slove-n nisip. Tăcere.
Luminează-mi cu mâna pe inimă,
Diana, nume descântat, Diana,
Salcâmii tăi cu dinții albi
râd și azi.
E lin, atât că toate miresmele
s-au zvârcolit ca pisicile.

Mă dor și ochii orbului de peste drum,
mă doare-ngândurarea cernitelor femei,
tăcerea glasurilor de-altădată
și veacurile adormite-n scrum.

Fac față limpezimii cu privirea,
cuprind ca-n scoică nopțile-n auz,
ascult și timpu-n cuget și măsor
în gând vecia și nemărginirea
și-s trufaș, poate, când încerc s-o spun.