Ion Horea – Versuri.pro

Decât Aceste

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să pui fasolea în târnaț, să taie
lumina soarelui felii, felii,
din când în când să iei câte-o păstaie
să vezi ce taină mare-o înveli,
și-apoi în fața casei, pe-o postate
să mături locul și s-o pui grămezi,
și când începe îmblăciu-a bate
parcă sfârșitul lumii poți să-l vezi.
Și când aduni și voavele cu furca
să pui în ciur minunea de păstăi,
și-i numai boabă totul împrejur, ca
lumina verii prinsă-n ochii tăi.
În lumea mare-s trenuri și silozuri,
tu nu le știi, nu vezi și nu-nțelegi
decât aceste lacrimi dintre gozuri,
încremenite-n nu știu care legi.

Plopii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să nu-mi spui, suflete, că nu știi de ce te-nalți cu ei și tremuri
în frunza tot mai argintată cu cât mai mult i-aduci din vremuri!
Dă creanga lor copilăriei, cioplită, pocnitura puștii,
cum creanga socului o poate, cu dop de câlți, atât de bine,
și creanga ulmului, din arcuri, peste ogrăzile vecine?
De ce te joci din nou cu toate, să nu-mi spui, suflete, că nu știi!
Din plopi, de-atunci, rămasă-i șoapta pământului și licărirea
luminii-n frunza lor întoarsă de undeva de nicăirea,
și înălțimea! Din văzduhuri, cu pasărea, cât ai fi vrut
să fii și tu întors din zborul unui îndemn necunoscut,
o clipă numai, sus pe vârfuri de plopi subțiri, unde să-ți razimi
de cer vederea ridicată dintre acăți și ulmi și frasini,
și într-o licărire barem să fi putut să-mbrățișezi,
întinsă, lumea de bucate și dealurile cu livezi!
E o visare-ntoarsă astăzi, aici, în mijlocul câmpiei?
E o mirare lângă plopii ce i-au șoptit copilăriei?
Pământurile duc departe, nemărginite și comune;
din curcubeu se-alege zborul și-al rândunicii și-al rățuștii:
De ce, din toate, primăvara a izbutit să te adune,
de ce te joci acum cu toate?
Să nu-mi spui, suflete, că nu știi!

Umbra Plopilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și vom călători odată
Pe unde n-am mai fost nicicând,
Cu umbra plopilor, ciudată,
Alunecând, alunecând..

Și va rămâne-n urma noastră
Doar tremurarea unui gând,
Cu umbra plopilor, albastră,
Alunecând, alunecând..

De va mai fi o amintire,
Și ea va trece, vrând, nevrând,
Cu umbra plopilor, subțire,
Alunecând, alunecând..

Dă-mi gura ta, și mă sărută,
Și stele vor cădea pe rând,
Cu umbra plopilor, tăcută,
Alunecând, alunecând..

Și-ai să auzi, înfiorată,
Cum trece-al lunii foșnet blând,
Cu umbra plopilor, culcată,
Alunecând, alunecând..

Orbul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cum sufletul se usucă,
Spune-ți doar ție.
O, gânduri de ducă,
Ah, iubire târzie!
Cui i-ar păsa că te tângui?
Orbul își pipăie drumul.
Și gândul tot mai nătângu-i
Și pâinea, ca scrumul.
Mă bântui ciudată nălucă
Și umbli ca prin pustie.
O, gânduri de ducă,
Ah, iubire târzie!

Boaba și Sămânța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile sale.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
Să, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, –
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, –
Să mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, –
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân..
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul că, după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.
Sămânța se împrăștie, se arată.

Și Pe Hotar Va Ninge

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ne-alungă vremea totuși! Încet, încet se trec
Aceste mâini crescute și trunchiul lor întreg.
Ce vânturi cheamă, Doamne, din goluri depărtate
Și-mi clatină făptura și rupe crengi uscate?
Pe vremea când pământul mă aduna tăcut
Din mâlul nu știu cărui tărâm necunoscut,
Și praf ceresc, la ceasul când îmi ardea pe creștet,
Nu-nțelegeam foșnirea frunzișului meu veșted,
Nici laudele spuse și semnul de iubire,
Cum se mai pot întoarce-n tăcere și-n jelire.
De n-ar fi prea devreme, de n-ar fi prea târziu,
Când ultimele versuri va fi să mi le scriu,
Când tu vei fi plecată oricum, chiar de-ai mai fi,
Și pe hotar va ninge și noi ne vom privi,
Doi oameni de zăpadă ce-au fost lăsați afară –
Și-n casă-i cald și lampa s-aprinde către seară.

Mi S-a Părut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceața dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o șopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Și marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Și bate vânt, și norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu și-al nimănui.
Mi s-a părut o clipă că șovăi și că-aștept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu și-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte și să mă-ngroape-apoi
În liniștea prelungă ce stăruie-ntre noi.

Drumul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Aceasta nu mai poate da înapoi.
Ne vom încovoia ca niște căpițe de fân.
Până atunci să fim mândri unul de altul,
și să ne bucurăm de fiecare clipă.
Drumul a pierit cu desăvârșire.
Au arat și amintirea lui.
Din sălcii n-a mai rămas nici unul,
numai eu dacă le mai pomenesc.
Când ajungeau la capătul lui
mă năpădeau amintirile.
Carele cu fân pe spinarea lui lăsau urme,
prin inima lui eram însoțit la plecare.
Și noi suntem asemenea drumului.
Ni se vor șterge urmele, nu peste mult!
Numai eu voi lăsa chipul tău într-o carte
și va mai rămâne în lume o zi sau două.
Gândul veșniciei nu mă stăpânește.
Peste pământuri, departe, mă uit și îmi spun:
ne vom încovoia ca niște căpițe de fân,
și aceasta nu mai poate da înapoi!

Atâta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Spune-i firului de iarbă să răsară înainte
să răsară înainte,
și nepăsător la toate, să astupe iar cărarea,
să astupe iar cărarea,
spune-i crengii de răchită să s-aplece peste maluri
să s-aplece peste maluri,
și în râu să-și oglindească fața ei ca de copilă
fața ei ca de copilă,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma
eu atâta văd acuma,
spune porții să se-nchidă și să nu lase pe nimeni
și să nu lase pe nimeni,
spune focului să ardă și să nu se potolească
și să nu se potolească,
și iubitei să-și încline fața ei ca de răchită
fața ei ca de răchită,
ca o creangă de răchită să se vadă-n apa clară
să se vadă-n apa clară,
din înțelepciunea lumii eu atâta văd acuma,
eu atâta văd acuma.

Un Cuvânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și voi trece în țărână
și voi fi o frunză-n vânt,
cât va fi să mai rămână
în rotire un cuvânt.

Voi vă duceți mai departe,
Eu sunt prins de-un legământ
cât mă va lega de-o carte
în rotire un cuvânt.

Mai amână, mai amână,
spune gândul, și mai sunt,
cât cu viața se îngână
în rotire un cuvânt!